Încotro?

Încotro mergi? Încotro te poartă drumul? Nu știi? Uită-te în jurul tău, uită-te apoi în oglindă. Ceea ce ești se reflectă în legăturile pe care le ai cu ei, dar și în legătura cu propriul tău suflet. Cu cei dragi poți vedea căldura, emoțiile împărtășite, supărările sau tristețea din anumite momente, cu tine vezi propriul film, ai nevoie doar de răbdare și o pungă de popcorn să poți urmări toate secvențele. Vrei să vezi? Hai cu mine!

Scena 1. Prieteni

Uită-te cu mine la o zi normală. Pauza dintre cursuri prelungită cu un chiul de 2 ore. Împărțim o țigară, o glumă, o caterincă cu budincă, dar înainte de toate împărțim momente și ne conturăm propriile amintiri de mai târziu. Tu zâmbești alături de noi cu sufletul, poate astăzi chiar ai avut un start bun și ții să ne împărtășești asta. Te urci cu fundul pe aerul condiționat, îți aprinzi un Pall Mall, îți arunci părul pe spate ca divele din film și începi să turui. Buzele roșii, puternic conturate, atrag privirea atunci când te pregătești să rostești un cuvânt, iar ochii mari, căprui, sclipesc așteptând să poată povesti tot ce au văzut mai frumos. Ce urmează să spui? Ne gândim și noi la fel. Ce poate spune un suflet blând, cald, dornic de a râde? Nu este greu pentru tine să împarți, doar să dai fără să aștepți nimic în schimb, cu riscul de a fi dezamăgită. Cum de îți este așa de ușor? Cum de ai inima ușoară ca un fulg doar în clipa în care nouă ne dăruiești o zi plină de momente frumoase, iar ție doar o clipă de liniște? Îți este ușor pentru că ai o inimă care asta știe să facă, să ofere, este o altruistă neghioabă, nu gândește de două ori înainte de a simți sau de a împărți cu bucurie. Cade și se lovește, dar nu se împiedică de posibilități, doar continuă căzăturile pentru că o face frumos, nu simte nimic pe termen lung, doar julitura episodică. Înveți treptat să știi cine te va ajuta să te ridici, dar mereu știi că adevăratul sprijin tot de la tine însăți îl vei primi. Ești fragilă, dar nu te spargi, ești puternică, dar nu lovești în ceilalți pentru a simți asta, ești caldă și alungi răceala din ochii celorlalți, ești ca o melodie pe acorduri suave, dar cu mesaj puternic. Pot scrie până mâine, dar esența nu o pot cuprinde.

Scena 2. Oglinda

Te uiți în oglindă și te cauți pe tine. Vrei să vezi dacă timpul își lasă amprenta asupra ta, îți cauți adâncurile sufletului, vrei să le răscolești și să găsești răspuns la fiecare întrebare. Știi că vei găsi lumină, dar știi că trebuie să-ți deslușești întunericul, să i te alături pentru a-l îndepărta. Coboară acolo unde este nevoie, aprinde-ți lampa cu care îi ghidezi și pe ceilalți și caută, caută-te. Poate vei da peste ceva la care nu te aștepți și ai negat, propria ta umbră. Face parte din tine și nu o poți separa de întreg, dar vei putea face pace cu ea pentru a-ți găsi propria liniște. Mergi prin viață ca un călător fără destinație la acest moment, te mai rătăcești ocazional, dar cărarea nu este dreaptă, o poți construi pas cu pas. Pentru a face asta, te uiți în continuare în oglindă și lași toate furtunile și emoțiile să te prindă în valurile lor, analizează-le, lăsându-te totuși în derivă. Ești ca boomerang-ul, pleci undeva, dar te întorci înapoi, pâstrând un echilibru între două jumătăți opuse. Ăsta este secretul pe care îl învață omul treptat, tu nu vei face excepție. Dacă ești confuză azi, mâine vei încerca să-ți clarifici gândurile, dacă nu simți azi, mâine vei vedea că se va chimba ceva. Omul e într-o continuă schimbare, caută și se găsește zi după zi. La fel și tu, ai răbdare, nu ești doar ceea ce ai descoperit recent, mai mult de căutat. Nu ai nevoie de noi să-ți confirmăm tot ceea ce vei găsi ascuns în tine, noi am văzut, dar te lăsăm să urmărești firul poveștii pentru că fiecare filă din cartea ta pe noi ne lasă să visăm că într-o bună zi vei înflori și adevărata splendoare va fi relevată chiar de tine. Acum ești ca un trandafir delicat, firav, abia se deschide și ne lasă să-i simțim parfumul subtil. Nu-ți fie teamă să înflorești, lasă roua să te atingă și picăturile de ploaie să te mângâie, amândouă vor fi precum atingerea iubirii.

Să nu-ți mai fie teamă de iubire sau de puterea ta de a o simți! Că este un sfânt, un arhanghel, un dubios sau un om sufocant, nu știi cine te va înfiora și îți va pătrunde în inimă. Dacă fugi, întârzii doar momentul, dar nu te ocolește la infinit. Fugi încotro ți-e bine, nu fugi de bine!

Concluzii

O iubește? Nu știe! A avut multe femei la viața lui, multe dintre ele aventuri, rar a iubit. O are în dreapta lui, au ieșit la o țigară pe terasa clădirii. Ea nu fumează, dar s-a oferit să-l însoțească. Au trecut 2 zile de când i-a spus că nu este sigur de ceea ce simte, i-a cerut un răgaz. Ea, cu o privire inexpresivă, cu ochi de sticlă, a acceptat, nu i-a reproșat nimic. Doar a făcut un pas în spate, i-a dat drumul la mână și mergea în continuare la pas cu el, dar era de gheață. A simțit-o! Îi mulțumea divinității că nu a început să plângă, nu ar fi rezistat! Fiecare pas adâncea vălul de tăcere. Cu o clipă înainte vroia să-i spună că s-a înșelat, că îl iubea. La acel moment, îl mai iubea după atâta timp... Nu poți șterge cu buretele totul într-o secundă? Ba da, ea putea! În clipa în care i-a dat drumul la mână, a știut că a murit ceva și îi părea rău pentru ce au avut și au pierdut. Îi venea să plângă cu lacrimi mute, dar nu pentru că îl mai iubea, era doar regretul...

Acum e iar lângă ea. Își aprinde încă o țigară, e frigul de noiembrie și le îngheață sângele în vene pe terasa aceea. Filmul ultimei întâlniri i se derulează la nesfârșit. De ce nu poate scoate un sunet? Așa greu e să articuleze un cuvânt? Poate ea așteaptă de la el să spună ceva, e normal! Băi, dar nu mai are nici el răbdare... Nu-l cunoaște după atâta timp? Să spună și ea ceva.

De ce să spună ea ceva? Nu mai are ce să-i spună? De ce a luat-o cu el pe terasă? Nu își găsește locul, a rămas doar indiferența și un oarecare gust amar. Nu mai vrea nimic de la el, dar cum să-l facă să înțeleagă? E prea târziu! Nici nu vrea să-l rănească, dar este nevoie, altfel va spera la ceva ce nu mai este de mult timp.

Da, încă speră să repare greșeala făcută, a fost un bou! Dar de ce nu ar încerca? A așteptat să treacă timp, să se vindece rănile, dar e sigur că îl mai iubește, l-a iubit prea mult ca să fi murit totul. Prostia lui a fost mare, e conștient, dar nu renunță. Nu renunță la ea așa ușor, nu acum când și-a dat seama cât ține la ea. Cine spunea că expresia „Apreciezi ce-ai avut abia după ce îl pierzi” este un clișeu, se înșală. I-a luat ceva să se trezească din somn, dar acum când a făcut-o, de ce să nu riște? Speră din tot sufletul să fie așa, ea o merită, iubirea pentru ea merită tot riscul. Este sigur că și ea simte la fel, e mai orgolioasă, dar nu avea cum să-l uite, doar prima iubire nu se uită niciodată... Va fii bine, o va convinge, crede în șansa lui, în povestea care i-a legat odată... Dacă nu era el idiot...

Nu, nu mai este nimic în afară de amintirile frumoase, nu mai este nimic în afară de dulce și amar, o poveste a unei prime iubiri care a dispărut de mult din prezentul ei, face parte din trecut, e o bucățică de suflet închisă cu cheia, iar cheia a dispărut, nu mai este. Îi pare rău, îi pare rău pentru el, că ea a mers mai departe dar cealaltă parte a poveștii a rămas blocată în timp. Ar vrea să îi strângă mâna prietenește, dar l-ar răni. El nu vrea prietenie, cum a spus după ce a renunțat la ea, s-a trezit, deși mult prea tardiv...

-Spune-mi ceva! Orice!
-Ce vrei să-ți spun? Tu să-mi explici ce caut eu aici, ce vrei?
-Ce am avut!
-Nu vorbești serios!
-Ba da, n-am fost nicicând mai serios!
-Îți spun eu că nu ar trebui, nu e momentul, te va durea.
-Niciodată nu e prea târziu. Mă cunoști!
-Poate că e adevărată zicala, dar în cazul meu știi că nu se aplică.
-Orgoliu?
-Nu!
-Atunci?
-Vrei să te rănesc? Nu e ceea ce crezi!
-Eu cred că ești încăpățânată ca întotdeauna.
-Atunci nu m-ai cunoscut. Ai fi știut că în asemenea momente, sunt rațională și atât.
-Rațiunea... Omoară pasiuni! Știi ce vreau!
-Nu, nu știu sigur, doar bănuiesc, dar prefer să fiu în necunoștință de cauză.
-Ți-e frică?
-De ce să-mi fie? Nu am ce pierde!
-Ai de câștigat!
-Serios, Nostradamus? Spune-mi și mie care este câștigul acela.
-O poveste, povestea noastră.
-Serios? Nu mai există demult un prezent pentru povestea asta.
-Iar ești orgolioasă.
-Nu, nu sunt, sunt mai lucidă decât am fost vreodată!
-O luăm de la început...
-Tu o iei, eu nu am ce să iau, doar ți-am spus adevărul și nu mă deranjează să-l repet.
-Nu se poate!
-Ba se poate!
-Așa ușor?
-Da!
-Înseamnă că n-a fost...
-Mă jignești acum! A fost, a fost prea mult chiar, că n-ai știut tu să vezi cât de mult, este și a fos mereu problema ta.
-Scuze! Știu că a fost, tocmai pentru că știu asta, nu te cred că a rămas doar o parte din ceva ce am trăit și nu vom mai avea.
-Hai să-ți spun ceva! Nu mai e din clipa în care mi-ai dat drumul! Știai cum sunt, știi că sufletul meu nu iartă, doar te uită și te lasă în urmă.
-N-are cum!
-Ba are! Dar hai s-o luăm și cum spui tu. Crezi că eu te-aș mai iubi, dar m-aș mai întoarce într-un trecut care m-a dezamăgit? Aș mai face parte dintr-o poveste care mi-a lăsa un gust amar? Mă cunoști, nu îmi pune la îndoială siguranța.
-Nu știu!
-Afli acum... Îmi pare rău că nu înțelegi și trebuie să ți-o spun așa, dar ține minte ce spun pentru că nu voi mai repeta: a murit cu mult timp în urmă!
-Dar eu vreau să...
-Să ce? Nu vreau să te rănesc! Hai s-o lăsăm așa, de dragul a ceea ce a fost frumos odată, de dragul amintirii unei prime iubiri!
-Credeam și speram, știu că am fost orb...
-Prea târziu!

Pleacă de pe terasă și își continuă drumul... Speră să poată s-o facă și el, pentru că... merită!

Confuzie (1)

A plecat din casă și urmează să iasă pe ușă, se va duce în vizită. Nu-și găsește cheile, le caută în buzunarul de la pantaloni, dar nu găsește nimic, doar portofelul. Gata, și-a amintit! Buzunarul interior al sacoului. Și-a luat o pereche de converși negri, un sacou lejer, stil casual, un tricou alb și blugi. Comod și practic, deși sacoul este un pic prea strâmt. A umblat și la freză, dar nu e mulțumit, parcă s-a tuns prea scurt. Trebuie să se vadă cu fata acasă la prietenii lor comuni, au organizat ei un fel de întâlnire cu gașca și abia așteaptă să o vadă.

Piața Romană. Ploaie. Frig. Ce bine că și-a luat sacoul!

Barbu nr. 2. Aici este!

Intră în sufragerie, sunt toți acolo. A adus fiecare câte ceva și au de toate: țigări, alcool, sucuri, chips-uri și voie bună. Se așează pe canapea turcește, lângă E., au plecat toți la bucătărie să fumeze și au rămas singuri în încăpere.

O vede atât de mică, atât de orgolioasă totuși, așteptând ceva de la el de atâta vreme... El ar vrea să dea curs dorințelor ei, dar s-a fript de curând. A crezut că are o sclipire pentru cineva și când și-a dat seama că a greșit declarându-i dragoste la prima vedere, era prea târziu. A vrut să îți retragă spusele, dar deja se făcuse de cacao, a așteptat să treacă timpul și să spună că a fost doar o impresie de moment.

Acum, ea nu se apropie de el de teamă. Îi este teamă să intre în inima lui, să vadă ce descoperă, să vadă dacă gândurile lui sunt în altă parte. Este geloasă, i-ar ține și o teorie despre ce crede ea, dar nu are niciun drept, e conștientă, așa că stă în banca ei și face pe neștiutoarea. Dar tot îi vine să îi spună vreo două prostului.

Vrea să o țină în brațe și s-o sărute, să stea cu ea în balansoarul acela din sufragerie. Dar vrea să mai aștepte, vrea să se întâlnească cu ea undeva unde să fie singuri, să fie doar ei. La petrecerea de acum simte că se pune presiune pe el să facă ceva, dar vrea s-o cunoască mai bine, să se bucure de intimitatea situației, să știe că doar străinii le sunt martori, nu și cei din viața lor. Vrea să simtă din nou fluturi, să simtă că nu este o coincidență faptul că a întâlnit-o. Ce-ar fi să încerce s-o sărute acum?

Un mare bou, asta e! Stau singuri în cameră și el știe să vorbească despre facultate, nimic altceva. Ok, vor să se cunoască, dar dacă nu renunță la aerul acela rece, ea nu face niciun pas spre el. Stă încordat ca un arc, e mai mult încruntat și are o poziție defensivă, parcă s-ar aștepta să-l ia la bătaie. Ea vrea să fie relaxat, să o invite la o plimbare nocturnă prin Cișmigiu, e cel mai aproape parc de casa lui L. Vrea să-l descopere, dar el poartă aceeași mască dintotdeauna.

Nu e hotărât. Nu știe cum să-i spună să plece cu el de la petrecere, să se plimbe pe Calea Victoriei. Să hoinărească pe străzile Bucureștiului, ca doi nebuni ce vor să cunoască prima sclipire a unei iubiri nebune. Poate va fi sa fie sau nu. N-are habar, dar vrea să riște, atracție există, de-ar exista și acel clic, s-i activeze simțurile...

Bouleee! Privirea ei urlă la el cu toată puterea! Ori mă săruți, ori mă las de tine. Punct!

-Hai cu mine!
Blocată.
-Unde?
-Hai, nu contează unde! Doar vino cu mine!
-Bine, dar... și restul?
-Sunt beți morți jumătate dintre ei, în plus, eu am venit aici pentru tine.
-Dar sunt prietenii noștri...
-Nu îmi pasă momentan! Hai cu mine! Acum!
-Ești nebun!
-Da, dar vreau să fiu nebun după tine!

Cu ultima frază a blocat-o. Vrea să fie nebun după ea? Adică nu e sau vrea? N-a înțeles nimic. Doar și-a luat jacheta și au plecat.

O valiză

Iau cu mine doar o valiză, o valiză de amintiri, de vise lăsate în urmă pentru a face locul altora. Stau cu fundul pe geamantan, aștept metroul în gară. O să apară din clipă în clipă, Bucureștiul mă așteaptă. Nu mă așteaptă ca un străin, nici ca o tentație, mă așteaptă să vin acasă pentru că locul meu e acolo, acolo e acasă, unde mi-e drag de toți și de toate, unde mă întorc mereu cu drag, deși nu este locul nașterii mele. Am stat departe de București o vară, am stat departe de locul unde mă simt fericită, unde sunt eu.

Am un bilet doar dus, nu și întors. Mă uit la el, zâmbesc oarecum amar pentru că știu cum am ajuns aici, dar în același timp este totul bine, mai bine ca niciodată. Îmi aprind o țigară, nu mai am prea mult gaz să-mi încarc bricheta, dar e ok, pentru o țigară sau două îmi ajunge.

Nu au mai schimbat nimic în gara de aici, e totul la fel, dar într-un fel, mereu se schimbă ceva. Se schimbă oamenii care trec pe aici, eu sunt unul dintre ei. Am copilărit aici, dar las copilul în urmă, oricât mi-aș dori să-l mai las să râdă o dată. Nu pot nici să-l uit, undeva acolo rămâne.

Iar întârzie trenul. Mă doare fundul deja. Straniu, dar am emoții. Mă simt ca la clasa întâi, o luam de la început, exact ca acum. Vremuri diferite, același sentiment. Am 21 de ani și o viață în față, un drum care mă așteaptă, e ceva acolo. Vreau să ajung la Gara de Nord, să inspir aerul poluat de București, să o sun pe A. și să ieșim la o bere și o țigară. Nu o să mă refuze, o să sporovăim până dimineață în apartamentul de la Gorjului. Colegele de cameră sunt plecate, o să fim singure și o să bârfim în voie. Da, o să bârfim, o să râdem, poate ne și îmbătăm, o să plângem poate, habar nu am!

Încă puțin. Mi s-a terminat și țigara. Pe dracu`! Sigur găsesc un haos la cămin, sigur și-a uitat încă una lumina aprinsă în cameră, sigur o să turbez când o să le văd pe moldovence, asta, dacă n-au plecat deja. Viața mea e un haos, dar în haosul ăsta îmi găsesc locul foarte ușor, de asta spun că mă simt ca acasă. Aștept doar cursurile ca să mai trag și o beție sau un chiul, atunci o să fie o adevărată tentație să fac asta. Poate la o beție mă dau și la P., sau să mă prefac beată? Abordare directă, nu! De ce? Pentru că are prietenă, de-aia! Nu are vreo relevanță majoră, e ceva de moment, dar tot nu pot să fiu nesimțită. Dar așa, pot să fiu mai bine parșivă și recurg la un șiretlic nevinovat. Problema mea este următoarea: cum naiba fac eu asta? Doar gura e de mine, pentru că o voi lua la fugă și mă prind remușcările din urmă. Prea complicat! De ce mă îndrăgostesc mereu de idioți cu care nu pot fi? -_- Data viitoare țintesc mai bine, nu mai caut psihologi, mă duc la Poli sau prin Regie, sigur dau de vreun inginer. Sunt destul de aiuriți și ei după ce stau 12 ore la cursuri, dar au farmecul lor. Poate dau de F., o să fie fantastic... După un an de căutări să existe posibilitatea să dau de el în persoană chiar acum, și din greșeală!

Vine trenul. Îmi car valiza după mine. Nu știu ce-am pus în ea în clipa asta, dar e destul de grea.

Mă fac comodă pe scaunul meu. Lângă mine e o bătrânică ciudată -nu știu de ce, dar îmi vine în cap opera lui Caragiale, cea cu Bubico. Să citesc cartea lui Mitrofan sau să ascult muzică? Nu știu! Un lucru mi-e clar: bătrânica are un parfum straniu, parcă e bețișor parfumat cu iz puternic de mosc. Gata, m-am hotărât între timp: îmi scot căștile și ascult Subcarpați. Folcloru-i oxigen pentru un popor asmatic, fraților! Ar merge o țigară, dar renunț la idee. Mai am doar un pic și ajung unde mi-e locul. Am timp să fac de toate, timpul este al meu în clipa asta și în toate cele ce vor urma pentru că orice început te aduce în punctul ăsta.

O pauză acum, mai e până la București, puțin, dar mai e...

Iarnă timpurie

Ce naiba caută aici? Trebuia să fie acasă cu părinții stresanți. E vacanța de Crăciun și ea a rămas la cămin, în Regie. E bine pe aici, că stă cu fratele ei aproape, dar se gândește puțin la mama ei. E prima dată când nu se duce acasă de Crăciun pentru că vrea să fie singură, să reflecteze, să se regăsească. Bine, petrecerile de la facultate sunt și alea un bonus pentru o mică întâlnire cu Jack. Un barman în minus, un barman în plus... Oricum degeaba dacă vin barmanii pe bandă rulantă din moment ce niciunul dintre ei nu este el.

Iar organizează profu` Seara de Cultură de la Tabăra de Vară a facultății. E cel mai tare, asta e clar, cu tot cu singura lui pereche de pantofi!

Mai stă la țigară puțin. Încă puțin, șapte fumuri! 

Gata, se duce în amfiteatru că e prea târziu. O omoară Gâtej!

-Ce faci, Măriuco?

Ok, asta e soarta, iar își bate joc de ea.

-Bună! spune ea cu un rânjet ușor ironic.

-Și tu la seara specială a profului?

-Da, te așteptam pe tine că restul...

-Întărzie, ca de obicei.

-Exact!

-Oricum, îți sunt alături! Mai contează?

-Bine!

-Măriuco, tu încă nu vrei să vorbim despre asta?

-Despre?

Tonul ei pare necunoscător, dar teama își face locul . Bănuielile ei nu pot fi adevărate, nu acum , când avea de gând să meargă mai departe.

-Despre faptul că te-am sărutat. Uite, știu, poate nu te așteptai atunci, dar mă tenta de mult să te sărut! Nu-ți dai seama de când!

-Frate, uite, m-ai luat prin surprindere, nu-i nimic! Dar ideea care e? Eu vreau să știu dacă e adevărat. Tu mă placi?

-Da, Maria! Te plac, ți-am zis și când te-am sărutat prima oară în curte. Crezi că vreau să te mint sau să râd de tine? Ai fugit ultima oară, nu mi-ai zis nimic.

-Uite, nu știu cum să-ți zic, nu sunt genul ăla de fată. Mie îmi vine să fug acum de tine.

-De ce? Nu mă placi, nu? Devine temător, o poate vedea în privirea lui, dar asta este atât de greu de crezut, încât nu știe dacă să fir francă sau nu.

-Nu e asta! Doar că... Doamne, nu știu cum să mă explic! Cum să-ți spun?

-Maria, nu înțeleg nimic!

-Înțelege atât! Momentan, mă interesează doar să mă cunoști mai bine, nu știu dacă mă placi sau nu și nu știu ce relevanță are pentru că tu ești specială, vreau să te câștig, vreau să te am lângă mine. Nu mă interesează dacă ții la altcineva, doar dă-mi șansa de a fi langă tine. Poate după asta...

Nu! Nu! Nu! E îndrăgostită de el,dar îi vine să fugă de pe banca aia din Motru, e blocată în timp și spațiu.

-Nu ce?

-Nu e ceea ce crezi, prostule! Uite, ca să înțelegi! Nu mă mai interesează dacă e ok sau nu ce-ți spun, dar da, îmi place de tine, îmi place de tine mai mult decât mi-ar plăcea., te-am așteptat o vară întreagă, te-am visat, în p**a mea, dar nu știu dacă o să iasă ceva din asta. Îmi vine să te sărut și să fug imediat după asta. Poate tu vrei doar să testezi, să cauți ceva nou după dezamăgirea de anul trecut, dar eu m-am îndrăgostit de tine. Totul a început ca o prostie, o recomandare din partea unei prietene nebune care te vedea ca și pereche a mea, dar nu contează, rezultatul ăsta e. Toată vara am stat cu sufletul la gură să văd dacă ajungi să cunoști pe cineva și stăteam cu frica în sân în timp ce aceeași fată mă păcălea că ai ieșit cu vreo fată sau te-ai cuplat cu alta. Săream ca arsa să-ți verific timeline-ul și mă simțeam ușurată. Poți să mă vezi ca pe o stalkeriță nebună, dar nu e așa! Sunt doar îndrăgostită de o vară, credeam că o să-mi treacă și de fapt, abia așteptam să te văd. Mulțumit?

-Foarte! Și șocat!

E în stare de șoc! Tocmai a spus că e mulțumit și fericit sau are urechile înfundate? Nu mai contează acum cine și ce a zis. Important este că el realizează că sunt singuri, că pot vorbi deschis și că nu mai se plânge de fosta lui iubită, ci ete atent la ea.

Este de necrezut, dar o parte din ea, care încă și-a păstrat raționalul, conștientizează ce se întâmplă. Îi declară băiatului pe care îl place de mult cât de mult o amețește, ca acum, de altfel...

-N-am terminat! Totul a început ca o glumă de-a unei prietene, eu mi-am îndreptat atenția spre tine fără speranța că o să avem ceva vreodată și toată vara mi-ai bântuit gândurile, nu m-ai lăsat în pace. Când a început facultatea, te-ai trezit să vii mai des pe la cursuri și să îmi dai de gândit prin conversațiile care mă țineau trează până dimineața. Ce vroiai? De ce dădeam mereu peste tine? De ce m-ai chemat la cafea? De ce îmi dai atenție?

-Maria...

-Nu, lasă-mă să termin că explodez, spune ea disperată în timp ce se așază comod pe o bancă a amfireatrului, izolată de restul lumii, doar cu el lângă ea.

-Nu înțelegi...

-Ba da, înțeleg... Nu sunt idealul tău de fată, dar țin la tine. Nu ești nici tu perfect, dar sigur ai o coadă de admiratoare cărora eu nu le fac față.

-Maria, nu înțelegi!

-Ba da, înțeleg foarte bine și sunt fericit!

Ea nu aude ce zice el, este concentrată pe ce vrea să îi spună lui, nu aude, nu vede, doar vorbește, se confesează lui și nu îți dă seama că fericirea e acolo, la două fraze distanță.

-Lasă fericirea ta și ascultă-mă! Vreau doar să te sărut când te văd. Știi când te luam la rost? De fapt era modul meu de a mă apăra de dorința de a te avea, mă simțeam mai sigur să te tachinez fără motiv și să fac mișto de tine, asta... până când m-ai invitat la cafea. Am început să sper ca niciodată pentru că era ceva neașteptat din partea ta.

-Ai ghicit bine! Chiar vroiam să stau singur cu tine, dar nu știam cum să îți spun pentru că în urmă cu câteva luni mă plângeam pe umărul tău și al colegei noastre că m-am despărțit de cineva cu care eram de ani întregi. Am iubit-o și m-a călcat în picioare. Am început să caut ceva diferit, iubire, înțelegere, căldură. M-am plâns, dar de fapt am scăpat de ceva nefast! Dacă te-ai uitat în oglindă, vei vedea ce am văzut eu și anume, o fată cu suflet mare la propriu, dar mai important de atât, la figurat. Ai un suflet bun, ești caldă ca o zi de vară senină, dar care nu e sufocantă, doar frumoasă! Mă copleșești cu tandrețe, îmi dai aripi și optimism. Dacă nu ești tu cea de care m-am îndrăgostot, atunci eu am fumat prea mult azi-noapte!

-Mă lași fără cuvinte, omule!

-Hai să lăsăm cuvintele! De atâtea luni, m-am săturat de cuvinte și jocuri!

A sărutat-o în acel amfiteatru, în momentul în care ei cântau la chitară ”Copiliță fără minte”. Nu contează cât de bine se potriveau versurile alea pentru ea, o tipă de 21 trăind ca o copiliță fără minte de 15 ani! Mâinile lui îi mângâiau conturul feței, chipul ei era redescoperit de cel de care e îndrăgostită. Poate mâine se va gândi rațional la asta, dar acum nu dorea asta. Dorea doar să se topească în brațele lui într-o blestemată de zi de decembrie, când frigul s-a topit în fiori de iubire pentru ea. Un fulg sau o lacrimă sărată de iubire pe buzele lui? Pentru prima oară, iarna devenea anotimpul iubirii... Nu vara!

Cadou

Șurubelniță, zona Universitate, București. Bere ieftină și rece, șansa de a-ți face prieteni printre toți necunoscuții, plăcerea de a te da în leagăn sau în hamac în timp ce îți savurezi berea de 3 lei. Locul unde poți să te duci însoțit sau nu, pentru că oricum nu ești singur. Ea nu e singură, a venit în București câteva zile de vară pentru a petrece ziua de naștere departe de furtuna de acasă și își cinstește prietenii în locul ăsta.

Rând pe rând, berile dispar ca apa în mijlocul deșertului. Normal, gașcă de bețivi! Fiecare începe să plece, ea rămâne pentru că trebuie să plătească nota și să zboare ultima de la masă. Nu mai are nici țigări, a cam fumat tot pachetul într-o singură zi. Râde cu lacrimi la poantele nebunilor ciudați pe care îi numește prieteni, mai degrabă dubioși. A pierdut noțiunea timpului, dar ce contează? Se simte bine, fericită, deconectată de realitatea de acasă sau de vacanța care se scurge prea lent. Se aude în boxe Subcarpați. De când naibii pun ei în Șurubelniță Subcarpați? Nu contează! " Folcloru-i oxigen pentru un popor astmatic! " Îi vine să danseze, dar mai mult se foiește pe scaun, dar nu pentru că nu ar avea chef sau pentru că nu are o scenă. Se tot agită pe scaunul ăla pentru că lumea începe să plece acasă și ea rămâne cu el, din nou. Ultima oară când au fost singuri s-a relaxat într-o anumită măsură pentru că au chiulit de la cursuri, au băut o cafea și nimic din ce s-a întâmplat la cafenea nu i-a dat ocazia să interacționeze într-un mod mai personal cu el, să ajungă iar să amețească doar pentru că răspunsurile la anumite întrebări pe care i le pune o pot da de gol.

De ce îți e frică, de aia nu scapi! A rămas singură în Șurubelniță cu el. De ce nu pleacă odată? Altfel, ar achita nota de plată și ar zbughi-o.

-Frumoasă ieșeală! De mult îmi doream să ieșim cu toții, tu nu?
-Ba da! Având în vedere proasta sincronizare pe care o avem când vine vorba de ieșit cu toții, nu suntem buni. Reușim să ne vedem doar câțiva. Bine, eu vorbesc? Eu nici măcar nu stau vara în București...
-Păcat!
-Că ce?
-Că nu stai și vara aici. Ar fi fost interesant.
-Ok, n-am prins-o pe asta. De ce o spui așa?
-Așa cum?
-Păi, nu știu, cu dublu înțeles, habar n-am. De parcă cine știe ce tâmpenii aș face dacă aș sta si vara aici.
-Ești paranoică! Am vrut să spun că ar fi mai interesant în cazul în care erai și tu aici și era grupul complet. Nu ar trebui să așteptăm începerea cursurilor sau aniversarea ta ca să fim cu toții.
-Aaaa, asta era! Pai de ce nu zici așa?!
-Parcă nu mă știi cum sunt. Vreau sa zic ceva și îmi iese cu totul altceva. Tonul lui începe să-l dea de gol, alunecă ușor spre inflexiuni nervoase, agitate, își plimbă privirea prin local o vreme și își pierde cuvintele.
I se pare că e ceva în neregulă cu el, are un aer vulnerabil, ceva ce nu îi este caracteristic.
-Ești bine? Să nu îmi spui că ți s-a urcat berea la cap.
-Poftim?! întreabă pe un ton pierdut. Nu, nu, nu, sunt foarte bine, doar că am căzut pe gânduri. În ultima vreme sunt mult mai gânditor decât mi-ar plăcea, spune el cu un ton confuz, neliniștit, dar și autoironic.
-Frate, e ceva cu tine! Nu știu ce, dar eu nu-ți mai dau de băut!
Cu o șoaptă scăzută el murmură:
-Mai bine m-aș îmbăta! Sigur aș avea mai mult curaj!
Vede cum fața lui trece de la nuanța pală de roz la albul de hîrtie. Ceva nu e în regulă.
-Ce-ai spus?
-Nimic important, răspunde repezit. Și ia zi, te muți în București iar odată ce vin măririle și restanțele sau aștepți până la toamnă?
-Teoretic, mă mut la cămin în toamnă de-abia, dar mi-am depus cerere în Regie din vară, deci posibil să pot să îmi găsesc cameră chiar din perioada asta de examene, pe la începutul lui septembrie.
-Super așa! În plus, în Regie e viață de student adevărată. Poate trec și te vizitez, dai un party sau ceva de genul ăsta, pentru bun-venit.
-Da, la banii mei sigur îmi permit petreceri! Sunt păduche, frate! În plus, în Regie nu mă mut pentru că aș fi moartă după stilul de viață, dă-mi voie să îți spun că locul ăla pute a mâncare și urină. Partea bună e că îl am pe frate-meu acolo și o să fie mai bine să îl știu aproape.
-Da, am uitat! Apropo, când mi-l prezinți și mie?
Simțea că e mai relaxat față de momentele de mai înainte.
-Când vrei! Sigur o să vă înțelegeți bine, sunteți din acelați aluat, doi ciudați!
-Cine vorbea! Măi cine știe, poate o să mă placă atât de tare încât nu s-ar supăra dacă te scot la cafele, nu?
A rămas blocată. Ăsta chiar o întreba cum ar reacționa fratele ei dacă ei doi ar ieși împreună? Uimirea e prea mare, dar ca să scape de un blocaj îi spune ce-l așteaptă pe tipul care o scoate la date-uri.
-Oricât de mult te-ar plăcea, tot o sa-ți pârâie oscioarele când te-o arunca într-un gard. Ipotetic vorbind. Nu suntem împreună și chiar dacă am ieși, am face-o ca între prieteni.
-Sau poate nu. Nu ai de unde să știi că poate nu vreau să te scot la o întâlnire...tonul lui devine ușor întrebător, dar își controlează mai bine reacțiile.
E nebună sau tipul ăsta chiar o întreabă dacă ar ieși cu el la întâlnire?
-Știi ce? Hai să lăsăm glumele că nu ajungem nicăieri cu asta! Începe să simuleze o criză de râs, dar râsul îi este unul isteric.
I se pare că l-a supărat puțin replica ei, pentru că între sprâncene i-a apărut un mic "V".
-De ce spui asta? Poate te plac și te invit la o întâlnire. M-ai refuza?
-Tu insiști cu asta? Ce rost are dacă nu se pune problema în felul acesta? Tu nu mă placi în felul ăla.
Îl vede cum este vag nemulțumit de sensul pe care l-a luat discuția, dar cum nu renunță la el, vede ce urmează.
-De unde știi? Poate tu nu ai vedea ceva la mine, dar mie cu siguranță mi-ar fi ușor să mă îndrăgostesc de tine.
-Deja mă enervezi. Suntem prieteni, hai să nu ne certăm dintr-un rahat!
-Nu-ți place subiectul? Tonul arogant, dar ușor acid îi atrage atenția și o face să bubuie pentru că nu înțelege ce vrea omul ăsta de la ea.
-Nu-mi place pentru că e ceva imaginar! Nu-mi place pentru că nu știu cum a deviat discuția în punctul ăsta! Nu-mi place pentru că îmi dau seama cât ești de prost!
A zis-o. Dar a enervat-o. De ce o ține la nesfârșit cu asta?
-Prost, zici? Da, sunt un mare prost! Un prost care te place! Tot ce ținea în el a explodat. Nu vroia să îi spună așa, dar s-a pierdut cu firea și la momentul potrivit nu a avut curaj nici măcar după atâta bere. renunțase la idee, când discuția a luat-o pe un făgaș neașteptat. Respirația îi este accelerata, simte cum s-a îroșit și a transpirat. Dă să se ridice, dar își reamintește că nu e un puștan timid. Dacă s-a dat de gol, acum o să-și asume mărturisirea.
Ea e blocată pe scaunul ăla. Nu se mai foiește,e stană de piatră. Gândurile îi sunt incoerente și întrebările nu se așază normal, doar una singură.
-De când?
-De ceva vreme. Cred că de dinainte să se termine sesiunea de vară. Dar nu prea ne-am văzut, eu am dat prea puțin pe la cursuri, așa că am lăsat-o baltă. Oricum, mi-am dat seama că te văd altfel de puțin timp.
-Tu glumești?
-Chiar crezi că aș face glume de-astea? Uite, știu că nu mă placi, mi-am dat seama din discuția de mai devreme. Din cauza asta m-am supărat, am crezut că poate am măcar o șansă să ieșim la un date.
Creierul ei nu mai lucrează, încă e blocat.
-Uite, nu e nevoie să îmi spui nimic. Îmi pare rău pentru ieșirea mea! Cred că o să plec acum. mersi pentru beri și ... La mulți ani încă odată!
Plecare? Stai, el nu poate pleca, nu acum! Trebuie să reacționeze cumva. Dintr-odată, rotițele i se mișcă din nou! Nu poate pierde ceva la care a visat atât de mult.
-Stai! Cum spuneam, ești un prost! Unde pleci?
-Acasă, nu mai am ce face aici, spune pe un ton lipsit de emoție.
-Și mă lași fără cadoul meu? îl întreabă cu o sprânceană ridicată curios.
-Ce cadou?
-Tu.

El se blochează, dar trebuie s-o sărute. Acum!

P.S.: La mulți ani cu drag!

Încurcătură

O altă zi de cursuri, o altă ocazie de a se tachina cu el. Dar până la urmă, cine e el? Se gândește doar cum a început să îl vadă altfel, cum a ajuns să îi ocupe gândurile mare parte a timpului. Vara s-a dus naibii pentru că visa să o țină el în brațe, intra și în mici episoade de depresie pentru că dorea să îl vadă. În timp ce trage din țigară, meditează, ca de obicei. Uneori își dă seama că ar fi fost mult mai fericită dacă se năștea proastă, nu ar mai fi stat acum să întoarcă problema pe toate părțile. " Ok, sunt hilară, fluturași și fiori de îndrăgostită la 21 de ani, de parcă aș mai fi o adolescentă ." Dar știe și ea că nu funcționează așa pentru că e fericită cu fluturașii din stomacul ei.

A început facultatea de câteva zile și mereu stă singură până îi vin prietenii, toți întârzie, ca de obicei. Norocul ar fi să nu se trezească și el să apară acum, când e singură.

O țigară, două trei... " Pall Mall-ul meu o să se golească până ajung ei. La dracu`! Mai avem și 12 ore de stat pe aici azi. Ia stai să îi sun! Lasă că văd ei! "

-Măriuco, ce faci? Ai căzut jos din pat azi?
" Nu iar! Da, am căzut jos din pat, dar mai bine cădeai tu și îți spărgeai capul decât să mă trezesc cu tine la cursuri. "
-Eu am căzut din pat sau tu, maestre? Eu măcar dau pe la facultate periodic, dar tu?
-Mda, interesant salut! Ce pot spune? Tonul zeflemitor îi devine un rânjet plin de ironie și o urmă de amărăciune, dar nu e sigură.
-Ce vrei, frate? Parcă nu mă știi!
-Ai și tu dreptate! Ei bine, da, anul ăsta îmi iau angajamente de student conștiincios, sau mă rog, în măsura în care un chiul la StudentPub, cu o bere și o țigară, nu devine misiune imposibilă.
Se abține să nu bufnească într-un râs nebun, isteric într-o oarecare măsură. Da, el și venitul la facultate în fiecare zi! Asta-i mai lipsea! Pe de-o parte se bucură, dar pe de alta e un oarecare stres pentru ea. Una e să viseze ca o puștoaică bleagă de 16 ani o vară întreagă, și alta e să îl vadă zilnic, mai ales când stă singură în curte.
-O să se sperie naibii ăștia când ți-or vedea fața, nu cred că e cineva obișnuit să te vadă la cursurile lui.
Doamne, ce tâmpenii debitează! Nici ea nu știe ce zice, e prea amețită de omul ăsta. Dar oricum cu fața aia de cățeluș bătut de soartă, parcă nu îți dai seama de ce o amețește atât. Pune fața asta când vrea să inspire milă, dă-l naibii! În rest, are un calm și o siguranță de sine mascate de lipsa lui de expresivitate, atunci când dorește să o ascundă.
-Lasă că din 300 de studenți, nu rețin profii ce se întâmplă pe aici! Ridică o sprânceană sceptic. Chiar crezi tu că o să rețină toate fețele un asemenea profesor, cu atâția studenți?
Ea simte cum se hiperventilează, nu mai e atentă la ce se întâmplă, e parțial amețită definitiv, dar undeva, într-o parte a creierului, prelucrează informația cât să facă față conversației, deși i-a pierdut de mult firul... De ce trebuia să fie atât de arătos, afurisitul! Dacă era un tocilar cu ochelarii ăia, era altceva! Așa, cu tot cu ochelarii lui, are un efect puternic asupra ei.
-Măriuco, ești atentă? Am impresia că te pierd deja din discuție!
-Poftim?! Aaa, da! Ce-ai măi? Sunt bine, doar... mă gândeam că ai dreptate, dar fac și eu mișto de tine că mă plictisesc până apar oamenii ăștia!
-Adică te plictisești acum? Credeam că dacă stăm împreună nu te mai plictisești ca atunci când am venit și mai aveai puțin și săreai în sus de frustrare. Îmi pare rău!
" Prostule! Auzi la el! Să mă plictisească? Mai degrabă să îmi distrugă liniștea și să mă bântuie! Între a fi plictisită și a trece prin emoțiile de acum, când îl are atât de aproape de ea, plictiseala pare mai înțeleaptă pentru că știe unde o duce. "
-Nu neapărat! De fapt, e vina mea pentru că plec mult mai devreme de acasă. Dacă aș pleca de acasă cum plecam și anul trecut aș ajunge cu 10 minute înainte de începerea primului curs, dar acum ajung cu 30-35 de minute mai devreme, nu știu ce e cu mine.
-Te grăbești să ajungi la facultate zilnic, poate? Se uită la ea, fixând-o cu privirea, încercând să citească ceva, dar nu reușește, are o privire gravă, imposibil de interpretat.
" Nu, nu mă grăbesc! Sau poate da! Mi-e dor de prietenii mei, dar să mai petrec timp cu el când ne întâlnim accidental este teribil de tentant. Poate e ceva inconștient? Pffff! M-am săturat, gata! Hai mai bine să nu, dragul meu inconștient, vrei? " Nici ironia din gânduri nu îi ascunde disperarea, pentru că ea este disperată, disperarea ei izvorăște din conflictul interior: ar iubi cu toată forța ei, dar poate își oferă inima cui nu trebuie ; de el simte că este îndrăgostită, dar îi vine să o ia la fugă când se gândește la eventualitatea unei apropieri între ei. Vara i-a fost dor de el, iar acum vrea doar să stea singură, să se plictisească sau să facă orice, mai puțin să stea lângă el și să știe că ar rupe-o la fugă ca un iepure de câmp.
-Nu am de ce să îți explic ție nimic, oricum nu e mare lucru! Cad din pat demineața devreme și vin la cursuri. Simplu.
-Bine, bine, nu te ataca, eram doar curios! se apără el, ridicând palmele în semn de predare.
" Mărie, ești o proastă! Vrei să sari la gâtul lui fără un motiv ? Potolește-te!"
Dar ce să facă dacă o ia gura pe dinainte? Simte una, dar gândește multe și cuvântul devine doar un scut pentru ea, devine arțăgoasă, sarcastică, ironică. E furioasă pe ea însăți că îl ia la rost.
-Scuze!
-Ești iertată, dar cu o condiție!
-Uimește-ma!
-Hai la o cafea! E pe la Izvor o cafenea mică, pe colț, nu prea merge lumea acolo, dar e incredibilă! Cursul mai are puțin și începe în 5 minute, prietenii tăi nu au ajuns, îi aștepți de jumătate de oră și în mod sigur nu mai apar. E luni dimineață, nu se trezește niciunul, doar știi că în gașca asta suntem niște leneși. Și chiar dacă mai vin... Hmm... Le spui că ai chiulit de la primele ore, mare lucru!
-Ar fi o idee, dar de ce aș merge cu tine? Pot să mă duc și singură!
-Simplu. Am trei motive pentru tine: primul, nu știi unde e cafeneaua, a doua, daca o sa pleci singură o sa te plictisești cel mai sigur stând în camera de cămin și a treia, mergi cu mine, care sunt un simpatic și jumătate, si arătos pe deasupra.
" Dar știu că a dat-o bine pe ultima! Nu am nimic de pierdut, m-am controlat bine pe acum. Ok, mă bag! În plus, o dimineață la cafea în compania lui sună ca invitația făcută de un drăcușor diabolic și rânjit. Iar mă amețește! Bine, respiră profund, Maria!" Prea tărziu, era amețită iar.
-Bine, domnule Știe-Tot-Și-Dă-Argumente, hai să mergem! Mi-ar prinde bine o cafea, chiar și dacă trebuie să vii tu cu mine!
-Măriucă, știi, uneori am impresia că nu mă înghiți și nu îmi dau seama de ce!
-Ai nimerit-o pe asta, deșteptule! Același ton sarcastic, același rânjet. " Da, nu te înghit pentru că mă amețești!"

Măria, level 3. Dialog.

   Stă în stația Valea Lungă din zona Militari, așteptând autobuzul 136. Al dracului autobuz, nu mai vine odată! vrea să ajungă la facultate, să își vadă prietenii, să fumeze o țigară liniștită cu ei și să facă mișto de firul de iarbă din curte. Dar ia stai așa, aoleu, are un gol mare în stomac pentru că are o revelație: o să îl vadă și pe domnul care i-a bântuit vara. Dintr-o glumă tâmpită a unei prietene sărită de pe fix, acum îl are mereu în gând. Na-ți-o drace, asta-i lipsea ei! Și mașina aia nu mai vine odată, stai că își aprinde o țigară, măcar astea nu sunt scumpe ca Dunhill-ul...

   10 minute, 10 minute a stat la autobuz, mai are puțin și ajunge în curtea facultății.

   Cum naibii a ajuns printre primii? Unde e gașca ei, frate? Și-au prelungit vacanța ăștia! Își mai aprinde o țigară, se pune cu fundul pe aerul condiționat și așteaptă cu căștile în urechi.

   -Hello, ce faci măi? Gata vacanța? Domnul care a bântuit-o toată vara îi scoate căștile din urechi, ei îi scapă ochelarii de soare pe jos pentru că a fost luată prin surprindere, se uită în fața ei și rămâne tâmpită: "Pe bune?! Pe bune, frate? Dintre toți oamenii pe care se aștepta să îi vadă fix el apare punctual? De-abia a venit la facultate anul trecut și acum e printre primii. Ăsta s-a lovit rău la cap când a căzut din pat azi dimineață! Și mai sunt și singură cu el aici! Frate, ce căcat mă fac?! Mă scurg pe jos aici!".
   -Măi tu vrei să fac un infarct pe aici? M-ai speriat, omule! "Da, ar fi fost bine doar să mă fi speriat!". Nu te mai strecura așa niciodată dacă nu vrei să rămâi fără coaie!
   -Dar sensibilă ești, Mărie! Nu te mai agita așa, dă-mi și mie un foc că nici brichetă nu mi-am luat! Halal fumător, am țigări și nu am brichetă! Ar merge și un cui, dar am rămas păduche.
Încă puțin, încă nu s-a topit, dar nici mult nu mai are. Ok, respiră profund, caută bricheta și se relaxează, dă-l în mă-sa, e el frumos și te îndeamnă să faci un drum în iad, dar ea nu e o găină beată ca toate prințesele cu care a fost ăsta până acum, și nici puștoaică de 15 ani nu mai e. Aoleu, prea mult raționament, dă-l dracu`, stă cu el de vorbă ca și tovarăși la țigară, doar e Măria.
   -Auzi, să nu ne uităm gradele, da? Ia de-aici bricheta, amărâtule, data viitoare nu mai vezi! Tonul ironic și amuzat e în stilul pe care îl au mereu discuțiile lor, relaxat, haios, cu sarcasm pe alocuri, cu glume, destul de picant oricum.
   -Da, să trăiți! Gradele se respectă! Și ia zi, cum a fost vacanța? Câte beții ai avut și câți tipi ai agățat?
    Hehe, dacă ar știi el la ce băieți i-a stat ei gândul, ce s-ar mai umfla în pene. Totuși, a avut o vacanță destul de "zbuciumată". Își atinge nasul, parcă să verifice că e la locul lui după ce era să rămână fără el, ce vreți? Prea mult chef de a trage o băută sănătoasă, nu mai avusese una din Hangover, după sesiune.
   -Ce-ai cu nasul? Să nu îmi spui că ai tras ceva...
   -Ce-ai, frate, ești nebun? Nu, doar mi-am amintit că era să rămân fără el chiar dintr-o beție puternică. Am fost cu gașca în pub-ul din oraș și mi-am băut și mințile! Rezultat: în loc să intru eu pe ușă, m-a ghidat nasul în perete, avea propriile lui instincte.
   -Tipic! Bine că nu ți-ai spart capul! Se uită la ea cu subînțeles, mustăcește, dar nu știe dacă să întrebe. Bine, hai că o face și pe asta, nu o să sune prea curios, nu? E doar o conversație. Și ia zi, ai stat tu singură așa cu gașca ta de dubioși toată noaptea? O cucerire ceva? Barmanul care arăta bine doar cu pălărie și atât?
   -Stai puțin! Tu de unde știi de ăsta? Le-am povestit ăstora anul trecut, dar am și uitat când și nu țin minte ca tu să fi fost prin preajmă.
   -Păi vezi tu, te-a dat de gol prietena aia a ta micuță, am auzit-o când râdea de tine cu tine și vorbea de barmanul ăla. Făcea mișto de tine, mai știi?
   -Mda, știu de cine zici, tipic ei! Mamă, dar ce auz ai, frate! Ai ieșit și tu din filmele alea cu vampiri sclipicioși, oricum la ce palid și stafidit ești, cam aduci a unul din ei - "Nu e ca și când m-ar deranja sau nu mi-ar plăcea, dar asta o țin pentru mine!".
   -Auzi, tu vorbești, alcoolico!
   -Ba, pardon, eu nu sunt alcoolică, ăia merg la întruniri la Întâlnirile Anonime, eu sunt o bețivă, consum doar la petreceri și în timpul liber când nu sunt păduche și o fac și cu stil, da?
   -Da, da! Și când o faci, ești pe frecvența "feeling prințesă".
   -Ce stalker ești! Mai faceți mult mișto de mine cu asta? Eram beată, deși sunt o prințesă!
   -Nu fac mișto de tine, dar trebuie să recunoști că ai fost haioasă! Oricum, stai liniștită, nu e de rău, ba chiar... e farmecul tău ăsta.
    Pe bune? I-a zis asta? Are farmec? What the fuck? Deși sună bine, afurisitul, ce putere are asupra ei!
   -Daaa, sunt o minune, ce pot spune? Una ciudată și căreia îi filează vreo două lampe și atât, dar totuși, o minune! Cât sarcasm are, nici ea nu știa!
   -Și ia zi, ciudățico, că nu mi-ai povestit! O cucerire ceva în noaptea aia? Poate mai era barmanul pe-acolo și la cât de beată ai fost sigur n-ai stat jos cumințică, tu nu stai așa nici trează.
   -Băi cam ai dreptate, m-am amețit atât de tare că m-am dat la ăla toată noaptea, ne-am sărutat, am dansat, desigur, cu pălăria pe cap, altfel, nici beată nu-l pupam.
   -Să înțeleg că ai avut companie vara asta?
   -Ce-ai măi? Neeeh! Doar ceva de o noapte!
   -Bine așa! Sigur găsești ceva interesant în București, care să arate bine și fără pălărie și eventual să fii trează când vorbiți. "Mda, am găsit deja, dar din păcate, e cam prost și degeaba are patru ochi că tot nu vede chit că stau la 50 de centimetri de el! Mai bine trei barmani pe săptămână la câte o beție decât unul care nici cu lupa nu vede!".
   -Nu am probleme de-astea! Carpe diem, bitch! Ce-o fi o fi! Deși nu știu dacă am eu atâta noroc...
   -Păi cu atitudinea asta, sigur nu o să ai, ce dracului? Uită-te cu atenție, poate vezi ceva chiar lângă tine, bine, nu la propriu, metaforic vorbind... Înțelegi tu..."Da, boule, te văd pe tine, și chiar mă doare în cur de metafore, eu chiar gândesc la propriu, dar dacă nu am cu cine că tu nu mă vezi...".
   -Eu sunt zen, măi, lasă-mă în pace! Pot să stau și singură, doar o bere și o țigară să-mi dai la un concert Subcarpați, că în rest, mă descurc.
   -Eu tot zic să te uiți mai bine în jur! Ce e în capul lui acum: "Uită-te la mine!".

   Apare și gașca de psihopăței după asta și parcă discuția asta rămâne în aer, ce a însemnat? Ea sigur nu știe, cât despre el, a îneput să vadă ceva și nu e sigur, mai bine zis... pe cineva.

Mut

Fiecare cuvânt are o etichetă pe care se detaliază semnificația lui, iar fiecare tăcere are o listă întreagă de cuvinte pentru a-i da viață. Crezi că e greu? Poate, nu știu, nu degeaba se spune uneori că tăcerea e de aur, dar în același timp poți avea de pierdut. Cum poți spune o poveste fără să folosești viu grai? Cum poți să îi zici că îl iubești când vrea să audă asta din gura ta? Cum poți să îți cânți fericirea fără sunete? Dacă te gândești așa, o să crezi că pierzi multe dacă nu vorbești, dar oare câte poți spune printr-un alt fel de limbaj, tot trupul tău îți poate transmite mesajele cu succes, doar să îl lași. Mergi pe stradă și dai peste o fetiță care se joacă lângă banca pe care mama ei stă așezată liniștită, cu plasele de la cumpărături sprijinite pe margine. Micuța tocmai a primit un tub cu soluție de făcit baloane și e încântată de modul în care vede lumea prin bulele de săpun. Totul are refelxii de curcubeu pentru că e luna iulie și soarele de vară inundă parcurile, chiar și imaginea baloanelor micuței. Chicotește fericită în timp ce mama ei suflă în baloane și le sparge pe fiecare sau le prinde pur și simplu cu mâna pe cele care zboară spre ea. Poate să treacă o viață și ele nu ar vrea să plece din parc, nu ar vrea să lase în urmă balonașele, băncuța și lacul. Mama răsuflă ușurată pentru că odorul ei nu tace din gură toată ziulica, dar când ies în parc, zburdă și visează, explorează, privește, caută, se bucură și chicotește non-stop, se întelege cu cea care o duce mereu în același loc doar uitându-se una la alta. Un vânzător de inghețată trece chiar pe lângă aleea din stânga băncii și face reclamă la noile arome ce încântă copiii și părinții deopotrivă. Fetița din povestea mea țopăie spre mama ei și pentru prima dată în ore întregi îi turuie din nou ceea ce dorește acum, pe moment, nemaiavând răbdare să vadă ce are aceasta de gând. Mama se ridică, își duce degetul arătător către buze și îi spune să facă liniște doar printr-un gest. Se ridică ușor și se duce către vânzătorul de înghețată la patru metri de fetiță. Se întoarce cu o vafă cu trei cupe de inghețată, cea mică țopăie fericită către ea și se întinde s-o ia. Mama nu i-o dă, se așază pe bancă și îi face semn cu degetul să vină la ea, cu ochii jucăuși ca în dățile în care o prinde făcând pozne. Îi zâmbește pișicher și așteaptă să vină la ea, fetița o ia la fugă și mama o prinde ușor în brațe, cu grijă pentru a nu scăpa înghețata. Se cuibărește în brațele ei și trăiește un adevărat conflict: să mai stea acolo sau să ia înghețata și să se întoarcă la balonașele de săpun? Ajunge la un compromis și ridică căpșorul din poala mamei, se uită în ochii ei verzi zâmbind și întinde mâna după înghețată, promițandu-i un pupic. Mama râde cu hohote și îi dă vafa. Copila face ochii mari de plăcere și îi lipește un pupic dulce și zgomotos pe obraz mamei și șoptindu-i la ureche un "Te ubesc!". Aceasta se uită la ea și nu-i răspunde, doar face o ușoară înclinare din cap ca o înțelegere deplină, dar tacită a micului secret șoptit la ureche. Nu îi răspunde, dar totuși îi atinge fruntea cu mana fină, lungă și îi trasează conturul sprâncenelor, parcă contemplând-o. Nu îi răspunde, dar îi atinge fruntea micuță cu bărbia și îi simte căldura de copil, al ei. În timp ce micuța ar trebui să aștepte un răspuns, în timp ce savurează înghețata se uită la mama ei și îi spune: " Si u pe ne!", în traducere, "Și tu pe mine! ". Dacă te uiți din exterior te-ai gândi că așteaptă să audă aceeași declarație de iubire febrilă din partea mamei, la fel cum oferă toate celelalte miliarde mămici de pe planetă, dar aceasta e unică, și-a învățat copilul să comunice cu ea chiar și când tace. Nu trebuie să o alinte sau să imite gânguritul de copil ca să îi are că o iubește și că îi e drag de ea, pur și simplu o ține în poală, o privește blajin și o mângâie pe frunte, nu o sufocă cu îmbrățisări, căldura o simți peste tot în jur, nu trebuie să faci nimic mai mult când știi că e acolo. Fără cuvinte, doar gesturi mici, care pentru alții par insuficiente, dar pentru o inimă deschisă nu e nevoie de mai mult. Gândește-te cât poate ascunde o clipă de tăcere, dar cât de mult poate înțelege cel de lângă tine dacă știe să citească, e nevoie doar de deschidere către ascultare. Majoritatea oamenilor nu înțeleg noțiunea, dar cine mă oprește pe mine să o fac? Cine te oprește pe tine? Nimeni cu adevărat, doar propriul sine. Tu știi în ce situație taci sau vorbești, dar niciuna nu este perfectă. P.S. Carpe diem, bitch!

Măria lui Manole. Reloaded

Un drum spre casă, în maxi-ul care se cam zdruncină, dar nu găsești peste tot șoferi decenți la capitolul condus. Cu gândurile împrăștiate, unele merg cu ea spre casă, altele rămân în urmă, cu prietenii din București. Are un singur dor, o iubire, dar nu numai de-o vară, ci pentru o perioadă lungă, vrea să viseze cu o față tâmpă la prima lor întâlnire, să aibă mica ei obsesie care s-o iubească așa cum e. Cum să fie? Nici ea nu știe exact, are o combinație de trăsături care duc la ceva complex, dar simplu în același timp. Visează ca la sfârșitul verii, să țină pe cineva de mână când intră în curtea facultății, să aibă pe cine ciufuli și sufoca, să aiba pe cine ”stalkări” când i se face dor și e prea departe de ea pentru că a intervenit ceva de moment. Băiatul ei perfect! Dar să fie băiat sau bărbat? Mai degrabă bărbat, un bărbat puternic care să îi fie sprijin și să o tachineze în același timp. Vrea să se uite în ochii ei și să o înțeleagă dintr-o privire, să aibă liniște chiar și în timp ce vorbește cu el, să o țină în brațe și să uite că timpul trece pe nesimțite. Cum va fi in brațele lui? Nu crede în Rai sau în Iad, dar crede în moomente rare, deosebite. Când o va strânge în brațe va sti sigur că acele clipe vor rămâne în memorie, nici măcar pielea nu va uita atingerea lui oricât timp ar trece, sentimentul că în sfârșit e protejată, că nu trebuie să impresioneze, nu trebuie să disimuleze, să fie ea, cu ciudățeniile ei, cu aerul ăla de copilaș, care totuși îți dă bătaie dacă îl eneervezi sau te și plesnește de îți sună apa în piuă. Doamne, cât de nebună e! Dar nu contează, cine o va iubi o va iubi pentru nebunia ei. Vara asta! Cât o așteaptă! Poate va fi specială și va da peste el, va avea un motiv să împartă cu cineva bucuriile și tristețile ei fără să fie vorba despre o prietenă sau un frate, va avea cu cine să bea până târziu și să nu îi fie teamă că va face prostii, o să aibă el grijă de ea, doar va fi cavalerul ei cu mult curaj pentru a o iubi pe ea, o adevărată provocare. Speră doar să nu o ia la fugă când o să o invite în oraș de teamă că îl va iubi prea mult sau să se fâstâcească când va primi o floare. Da, e în stare să rămână blocată și să se uite la trandafir ca la o plantă carnivoră, pentru că o sa o vadă și tot nu o să creadă că e de la el, că în sfârșit nu mai fuge după himere și are o întâlnire chiar cu cel la care visa de mult prea multă vreme. Degeaba i se spunea să aștepte, niciodată nu avea răbdare, și când în sfârșit vine, ea rămâne blocată, e ceva atât de nou pentru ea, o poveste atât de frumoasă că procesează foarte greu ceea ce i se întâmplă. Roua dimineții i se pare acum o adevărată poveste a nopții care trece și lasă în urmă mărturia tainelor in întuneric. În scenariul ei, roua este acea floare primită și dăruită cu mult dor și drag, ea este dimineața surprinsă de rouă și el este noaptea care îi mărturisește în tăcere tot ceea ce a dorit să îi spună. Îi cântă din priviri, îi șoptește prin atingerea pielii, o iubește printr-o mângâiere suavă în părul lung, des, brunet, în care se răsfrânge întunericul nopții, voalul lui de mătase. Vise de vară, șoapte de început, speranțe pentru drumul care se deschide în față. Pentru prima oară când merge pe șosea spre casă, cu acel șofer cam tâmpit de la volan, vede drumul care îi va deschide altele din simplul motiv că vede acum, vede cu sufletul, vede cu gândul și visează fără să închidă ochii. Poate nu va vedea ceea ce va fi lângă ea, fiind prea concentrată pe dorința de a-și vedea visul împlinit, dar acum își va asculta istinctul, ceva nou e în fața ei, doar să nu îi fie teamă să ia, să rupă lanțul neșanselor pe care și le atrage singură prin negativism, să privească bine căci după o scară de bloc poate găsi orice. Cine știe? Poate o să treacă pe lângă el în stația de la mașină și o să îi cadă bagajele pentru a putea să vadă ce e lângă ea. Urmează pauza de vară, să o lăsăm să se bucure de ea și să vedem ce urmează pentru că ea nu are idee, dar nici nu vrea să anticipeze nimic. Carpe diem, bitch!

Furtună

Îi vine să urle, îi vine să lovească, să plângă de nervi, doar să se descarce cumva. Nu se poate concentra la ceea ce are de făcut, se chircește în patul ei mult prea mare pentru un singur om și vizualizează muntele, undeva în Bușteni, casa de la poalele Caraimanului și aerul răcoros, proaspăt. Inspiră adânc, furia și-o modelează, o temperează, fiecare suflu de aer este ca un element ce sufocă dorința de a fi agresiv, o inundă cu prospețime, cu pacea fragilă, dar binefăcătoare a uitării de-o clipă. În ea există un conflict de interese acum: să se lase dusă de valul de liniște și să nu piardă lupta orgoliului în ceea ce privește fantasmele prezente acum în viața ei, turbulențele nenorocite care îi distrug puținele clipe frumoase din ultima perioadă. Umbre, răutate, întuneric în sufletul lor, în timp ce ea are în inimă doar lumină, doar gânduri frumoase pentru prezent, trăiește doar pentru clipa de acum și nu încearcă să epateze, nu vrea să se evidențieze în tot scenariul ăsta, dar când ești aruncat în scenă, ce faci? Poți să stai? Nu poți! Ești forțat de împrejurări să reacționezi, să ai o poziție anume, nu poți să pierzi tăria, nu trebuie să te pierzi pe tine, asta ar fi ultima soluție. Ai două alternative: te supui, pleci capul și automat îți pierzi respectul față de tine sau nu te lași învins, ridici capul din pământ chit că te revolți împotriva tuturor și devii puternic. Ea luptă de când se știe, când intră în jocul lor totuși, devine ceea ce trebuie pentru a se putea adapta și a face față. Ochii nu mai transmit nimic, sunt ca porțile nevăzute ale Babilonului, simți doar răceala din zâmbetul amar, ironic. Poziția corpului, mușchii încordați, tensiune arterială constantă, stă pe loc în așteptare, la fel ca felinele din savană. Înintează în ring, îndreaptă capul o idee mai sus decât ar fi normal pentru a transmite aroganța de care are nevoie pentru a se impune într-o lume a lor, a celor care guvernează viețile umane fără inhibiții sau abțineri. I-ar trimite la dracu` doar verbal, însă dulceața așteptării, predicția a ceea ce va urma, o face saă reziste mai mult pentru că la final o sa aibă o victorie magistrală: o să-și recupereze liniștea, o să se poată bucura din nou de picăturile de ploaie care îi bat acum în geam, de mirosul de pământ umed, de prospețimea teiului din fața geamului. Nu se poate bucur acum de ele dacă nu scapă de propriul blestem, însă...stai puțin! Cine are dreptul să îi fure o clipă, o secundă în care închide ochii și nu mai vede nimic, doar se reîntoarce la Bușteni sau rămâne acasă, lângă teiul de la geam, de unde se văd felinarul de lângă bloc și bordurile care încă mai poartă amintirea ploii de astăzi? S-o lase toți în pace măcar un moment scurt, să viseze sau să admire realitatea de dincolo de îngrădirile oamenilor. E atât de frumoasă! Asta este libertatea, liniștea din aceste secunde cât simte aromele lăsate în urmă de furtuna de mai devreme, răcoare, prospețime, un iz subtil de mucegai, cimentul ud și frunzele pe care încă se mai odihnesc picături mărunte. Să se ducă naibii pentru un timp tot ce-i în jurul ei, vrea doar să simtă, lăsați-o să simtă! Altfel, ei vor trezi demoni, nu vreți ca demonii ei să vă bântuie. Așa cum un vulcan poate dormi secole, se trezește când nimeni nu se așteaptă și distruge tot, nu cruță, liniștea ei poate deveni preambulul unui dezastru subtil, care vine pe nesimțite. Furtuna e imprevizibilă, nu vă jucați cu ea, vă prinde din urmă și va stinge focul doar pentru a aduce vântul care să îl întețească. Până atunci, o secundă de bucurie pentru că mâine va ploua din nou...

Drumul

Nu o știe nimeni, nu au văzut-o niciodată prin zona lor, munții cenușii, dealurile verzi sau apele tulburi nu au mai cunoscut atingerea pașilor ei, urma lor pe drumurile nordice, respirația ei este un element nou într-un teritoriu care nu este obișnuit să fie tulburat. Înaltă, cu părul de nuanța chihlimbarului și ochi profunzi, de un cenușiu întunecat, pielea de un ten alb, deschis, îți amintește de atingerea mătăsii pe care vechii artiști druizi o produceau pentru doamnele din cântecele barzilor. Pasul îi este grăbit, mantia întunecată se încadrează perfect în peisajul rece precum sticla înghețată, gândurile ei aleargă pe calea văilor ce o întâmpină după trei zile de mers, cercetează cu un al șaselea simț orice element din preajma sa, este prudentă. Nu vrea să riște nimic, viața celor dragi este mult prea importantă, iar timpul îi poate deveni deopotrivă aliat și dușman. În lumea în care ea trăiește în prezent cei slabi nu au câștig de cauză, onoarea este relativă, mândria declanșează furtuni și parșivitatea câștigă în jocul instinctelor. Știe să joace propria carte astfel încât să obțină ceea ce vrea și să disimuleze rolul de om crud, nepăsător, care mizează doar pe propria voință, să înfrunte ceea ce vine, să se prefacă, să devină un cameleon, dar după ce părăsește teritoriul inamic redevine cea care face ceea ce dorește, singurul ei dicton este dat de propria putere, de capacitățile de a se furișa, dar și de a lupta când vine momentul. Dă piept cu dușmanul și până nu îl extermină nu își găsește liniștea, își apără oamenii dragi și onoarea prin jocul puterii, un joc pe care mulți îl pierd pentru că se pierd pe ei înșiși pe drum, răzbunarea se lasă greu așteptată, dar așteptarea întărește sufletul, oțelește voința și ascute simțurile, omul învață să aibă răbdare. Femeia asta mizează pe forța ei, dacă e nevoie să distrugă o va face, dacă este nevoie să trădeze, o va face, dacă este nevoie să iasă în față și să-și cunoască moartea, va aștepta să-și regleze conturile și apoi se va lupta cu ea în arenă, nu îi este frică. Înaintează rapid, dar prudent, simțurile îi sunt tot mai ascuțite, chiar și șoaptele vântului îi pot da un reper în ceea ce o să urmeze pentru că drumul pe care a pornit nu aduce niciodată nimic bun, dar riscul este al ei. Mereu i-a plăcut să riște, chiar și când miza este mare, dar să îi ferească soarta blestemată de cazul în care va pierde tot ce are pentru că cineva care nu mai are nimic devine imun la durere, dispreț, amar sau frica de moarte. Viața îți devine un ger etern, un întuneric fără vreo crăpătură prin care să treacă lumina, îngheți și tu la fel ca și sufletul- asta, atunci când pierzi totul. Lumea din jurul ei se pierde odată ce înaintează, e aproape, o simte. Răul are propriul miros, a putreziciune, a hău adânc și fără capăt, e din ce în ce mai aproape și o pune în gardă. Zâmbește amenințător, știe exact cine își va găsi sfârșitul când va fi ajuns la destinație pentru că ea nu are de gând să moară, nu are de gând să renunțe acum, scena încă o cheamă și actorul principal nu va pieri înainte de actul I. S-a născut învingătoare, norocul nu a fost atras de ea, și l-a făcut singură, cunoaște semnificația luptei și nu a pierdut niciun război, nu are de gând să înceapă, dar dacă se va întâmpla asta oricum o să aibă grijă să nu o uite nimeni, să rămână pe buzele lor trecerea ei, vizita pe care le-o face acum. Are grijă ca atunci când oamenii îi pronunță numele, să o facă cu respect, nu cu teamă, să fie sinonim cu forța, cu voința și cu îndeplinirea datoriilor, cu renumele de onoare. Sentimentele? Da, sunt esența omului, dar trebuiesc ferite de ochii celor care le pot folosi ca slăbiciuni împotriva ta. Într-o lume a intereselor, ele trebuiesc protejate și ascunse pentru a nu deveni arme împotriva ta. Este adevărat că sunt totuși sursa propriei ei tării, nu ar avea același spirit, aceeași siguranță fără ele, dar dacă le va pierde va rămâne doar setea de răzbunare. Merge în continuare, lasă văile și dealurile în spate și munții, lasă deoparte gândurile despre emoții și pierdere, acum o așteaptă în față doar o luptă, o înfruntare, o să se preocupe mai târziu de restul, pe drumul de întoarcere. Momentan, ascultă în continuare șoapta vântului, îi place ce aude și un rânjet promițător, rece, îi înflorește pe chip.

Stalker

Ați întâlnit vreodată genul acela de om care este atât de îndrăgostit încât devine ca o busolă al cărei nord este mereu cel ce indică direcția obiectului afecțiunii lui? Chiar dacă trece prin spatele persoanei respective, o atrage ca un magnet, nu se întoarce cu tot corpul, nu se modifică radical poziția, dar ochii urmăresc, buzele devin uscate, înseamnă că tânjesc, brațele sunt încordate și totuși relaxate ca într-o atingere subtilă, picioarele sunt întinse pe iarba din fața facultății, dar ar vrea doar să urmeze pașii celui iubit, să vadă unde duce drumul lui, dacă ar putea rămâne singura cu el pentru a-i fura un sărut. În timp ce soarele îi dă ocol și umbra o mângâie, așteaptă ca o felină la pândă, să vadă când ajunge, să îi admire prestanța, bărbăția rar întâlnită la indivizii de sex masculin. Admiră atitudinea lui, poate nu este un prinț, dar poate fi prințul ei, protectiv, îndrăzneț, serios și hotărât. Un zâmbet o zăpăcește, dar când îi aude vocea profundă simte că alunecă într-un alt timp, doar un timp al lor în care nimeni nu poate pătrunde fără să treacă de ei mai întâi. Toate studentele sunt moarte după el, dar ea devine doar lumină când îl vede,nu se poate opri din zâmbit. Închide ochii, își savurează țigara Pall Mall, pleaoapele îi tresar, brațele simt că formează un gol în locul în care ar trebui să fie talia lui, mâinile lui pe șoldurile ei, să o strângă, să o cuprindă, să îi șoptească miere și nectar, să îi împărtășească dorul de ea și să o sărute în schimb, să nu mai piardă timpul și să irosească magia graiului îndrăgostiților. În spatele ei, o rază a furat din spațiul ei umbros, exact ca textura buzelor lui pe pielea de pe gâtul ei, exact ca un hoț care i-a furat somnul și acum a lasat-o fără posibilitatea de a mai pune capul pe pernă fără să închidă ochii și să îl vadă zâmbindu-i sau venind spre ea, cu un pas hotărât, să o ia pe sus și să fugă cu ea. Profesor, studentă, iubire, poveste interzisă, dar tocmai de asta va profita de terminarea cursului pentru a fugi după ea în stația de la Gorjului, acolo, după ce va ieși de la metrou, o va aștepta și în mulțimea aglomerată, în mijlocul străzii o va săruta până îi va lua mințile, răzbunarea indicată pentru furtul propriei lui inimi. În acea zonă ar putea trece vreun elev, vreun coleg, dar lui nu îi pasă, o vrea doar pe ea, vrea să o simtă a lui, să o simtă topindu-se în sărutarea lui ca și cubul de gheață în espressoul prea fierbinte. Visătoare e fata asta, dar ce o costă? Nimic! El, intrând în amfiteatrul și dintre toți să o caute cu privirea doar pe ea, să știe instinctiv unde să se uite, o va vedea așteptându-l să înceapă cursul, știe că în glasul lui cald de la cursul de azi va reflecta chiar tandrețea pe care i-o inspiră, mierea lui va fi sortită buzelor ei, privirile curioase către audiență vor avea o direcție opusă, intensă totuși, chiar dacă nu o va fixa pe ea pentru a nu trezi curiozitatea celorlalți. Nu sunt proști, dacă s-ar manifesta o idee mai altfel față de ea, imediat și-ar da toți seama cine îi tulbură lui somnul și cine o face pe ea dornică să nu mai doarmă doar pentru a-l visa cu ochii deschiși. Va fi prudent, o va ademeni la o cafea mai încolo, se va bucura de aroma pielii ei și de negrul ochilor ei în cafeneaua de lângă Izvor, o mică locație intimă unde poate să se bucure de liniștea în doi, de jocul discret de priviri, provocator și totuși atât de romantic. Nu se vor grăbi să prindă 137 înapoi, timpul se va pierde și odata cu el, se vor fi pierdut și ei...

Măria lui Manole

Ape adânci, înțelesuri ascunse de ochii lumii. Așa o poți defini, deși o reperezi imediat într-o mulțime de oameni. Întrebarea este cine o poate defini astfel? De ce? Pentru că nu se vrea a fi văzută, este precum luna, o vezi, dar nu o poți atinge. Încearcă să îi urmărești privirea, tonul, schimbările nuanțate ale mimicii, poziția corpului când ceva o fascinează sau o dezgustă. Urmărește-i dorul din ochi, setea sufletului după ceea ce visează și nu are. Tânjește, dar tace, dacă iubește, ascunde, tace, dar adevărurile rămân nerostite. O vezi, dar nu o poți observa, nu o poți citi. Totodată, este o carte deschisă și o dată ce începi să îi dezlegi tainele, nu îți mai este atât de străină. Zâmbește-i, privește-o, ascultă-i tăcerile, dar și cuvintele, și ai să o descoperi, nu vei mai dori să te oprești. În dorințele ei i se oglindesc marile iluzii, marile speranțe. Alegerile ei au făcut-o ceea ce este astăzi, dar vrea mai mult, mereu dorește mai mult, este o luptătoare, când își dorește ceva, fiți siguri că va obține pentru că nici măcar ea nu știe câtă putere are, câtă tărie! O maestră a hazardului, așa o poți descrie! Dai cu zarul și vezi exact cum este parcursul ei, ca și o șansă de 1 la 6, cu diferența că ea măsluiește zarul inconștient. Ți-ar fi teamă să joci cu ea barbut la ruleta șanselor, are destinul de partea ei și îl va avea mereu doar că nu știe să îi urmeze calea și semnele. Nu știe să vadă șansele la colț de stradă, deși se plânge de inexistența lor, dar le merită din tot sufletul. Când merge pe drumul spre casă privește oamenii care trec pe lângă ea, își caută sufletul, poate îl va găsi, încearcă să citească și ea chipurile lor, poate le va înțelege, poate va ajunge mai apropae de a înțele în general lumea în care trăiește, o visătoare cu atitudine de învingătoare și totuși atât de temătoare în victoriile ei, în sinele ei interior. Dar ochii ei mari, negri, adânci caută în continuare, vor căuta mereu pentru că starea ei pendulează între bine și rău, între soare și nori, între negru și alb. Trăiește și visează la mai bine, luptă acum, dar uneori își pierde pe drum misiunea de la care a pornit, se uită pe sine, devine confuză, se rătăcește, dar din nou se oprește și conștientizează că timpul nu trece degeaba pe lângă ea. Poate acum plânge, dar în secunda următoare se ridică, se uită în oglindă, își reamintește cine e și ce are de făcut și se mobilizează, mai greu-mai ușor, dar se mobilizează. Uneori îți dai seama că are nevoie să fie împinsă de la spate sau dacă nu împinsă de la spate, cel puțin are nevoie să îi reamintești cine e și care este dorința ei în viață, care sunt aspirațiile ei, care-i sunt golurile și cum le poate umple, are doar nevoie să o ajuți să âși reactiveze resursele, să sape după propria-i putere cât poate de adânc în sufletu-i plin de iubire, dar cu spații ce necesită a fi umplute cu și mai multă afecțiune. E avidă după iubire, respiră iubire, mănâncă iubire, cum ar spune Tudor Chirilă. Nu arată asta, dar dacă te lași cuprins de căldura emmoțiilor ei vei simți cum te copleșește energia interioară. Căutați asemenea oameni, încercați să stați prin preajma lor, dați-le un bobârnac dacă se descurajează, doa ajutați-i să nu își piardă căldura!

Egoism

În sfârșit îl ține în brațe, după cât a visat la el. Nopți nedormite, zile în care îi căuta prezența și simțea că nu poate zâmbi pentru că nu îl vedea venind, nu îl putea găsi în niciun colțișor al facultății, era atât de absentă când era întrebată la ce este atentă, la ce se gândește... Nu îi vine să creadă unde este acum, este în brațele lui, și Doamne, cât l-a așteptat, acum pare ceva ireal. În timp ce o strânge la pieptul lui, într-o liniște perfectă, dar atât de grăitoare, de caldă, de intensă, ea deschide ochii, îl privește cu ochii ei mari, calzi, cu o nuanță de ciocolată topită, vrea să își oglindească toate emoțiile în acea secundă în care se uită la ea, vrea să îl copleșească cu prezența ei, să îl îmbete în dulceața uniunii lor. Răspunsul lui tacit o înfiorează, e atât de ireal, e tot ceea ce-a visat și îl are în fața ei, îi citește pe chip dorința de a o săruta până o lasă fără suflare, să o marcheze ca fiind a lui, să o posede, să fie sigur că aroma lui o urmărește pretutindeni, că îl visează și îi duce dorul în fiecare clipă. Momentele în care o ține în brațe îi trezesc simțurile, îl fac mai posesiv, își dorește să o țină lângă el și să nu îi dea drumul, abandonul iese din discuție, clipa în care o lasă să se întoarcă acasă este izvorul unui dor ce îl omoară pe dinăuntru, vrea să o închidă cu el într-o cameră, să fie numai a lui. Gândul de a o împărți îl terorizează, dar o lasă să și zboare, iubirea pentru ea e liberă ca vântul și îi respectă spiritul de învingătoare, de luptătoare. Știe că pentru a fi în viața ei trebuie să stea lângă ea și să o sprijine dacă aripile ei obosesc, are el grijă ca iubirea lui să devină imboldul ei, forța de care are nevoie când nu mai poate continua, să se uite la el, să se lase cuprinsă de focul din sufletul lui și să meargă apoi mai departe, dar important este să fie amândoi de mână. Cum de nu a văzut-o de la început? Atât de ascunsă privirii lui, se refugia în colț cu prietenii ei, la țigară și de-abia acum a aflat că ochii ei îl urmăreau mereu trecând pe lângă și se simțea pustie pentru că nu era persoana ei destinația lui la acel moment Dacă ar fi știut de la început și nu ar fi fost atât de orb s-ar fi bucurat de iubirea ei mult mai devreme, dar cum fiecare poveste are timpul ei probabil nu ar fi fost acum atât de frumoasă. Nu mai are nevoie de vise și iluzii, realitatea sună mai bine decât eperiența onirică, prezentul în care aroma buzelor ei devine ambrozia din care își trage puterea, în care parfumul ei îi redă aerul, este mult prea bine pentru a fi adevărat, dar se pare că cineva îl iubește undeva în lumea asta dacă a trimis-o la el, avea nevoie de ea ca de răsăritul de dimineață ce-i anunța venirea unei noi zile în care trăia și era conștient de miracolul existenței ca simplu fapt. Amândoi sunt conștienți că sunt martorii unei povești rare, pentru că iubirile adevărate sunt pentru cei norocoși, iar dacă a lor nu este așa, atunci cum de o trăiesc? Nu mai au motiv să pună capul pe pernă pentru a visa ce își doresc mai mult pe lume, acum pun capul pe pernă doar pentru a se uita unul la celălalt în timp ce luna ia locul zilei luminoase, iar razele ei le descoperă chipurile cufundate în parfumul dragostei, buzele lor așteaptă hulpave un nou sărut, promisiune a unei pasiuni mistuitoare, transfigurare a unui mesaj de dor ce se întâmplă acum și aici, mărturisirea tăcută și preungită a unor dorințe mistuitoare. Are un foc în privire, nu știe cum să reacționeze când îl vede, dar se bucură că ea este motivul văpăii din sufletul lui, că ea îi trezește acel amalgam de emoții și senzații copleșitoare, posesive și în același timp ireale în alte zile. Îi e frică și în același timp are o doleanță puternică de a-l provoca să o strângă chiar acum la pieptul lui, ca mai devreme, să simtă că nu îi poate da drumul pentru că sufletul și instinctele lui răspund provocării acestui joc numit iubire mai bine decât o face rațiunea, și acum el este condus de orice, mai puțin de aceasta din urmă! Ce noapte! Nu credea că o va vedea vreodată aievea!

A-ți dori

Vrea să o facă să descopere iubirea, să îi arate că el este acel cineva pe care îl aștepta. Nu o cunoasște, dar este iubirea lui viitoare și cea mai mare. Nu știe cum se numește, dar e nerăbdător să cunoască acei ochi căprui din propriul vis, să nu mai fie doar o himeră din planul oniric, să devină realitatea lui perfectă. Va face un drum lung până la ea pentru că iubirile mari mereu au timpul lor potrivit, nu îl alegem noi, așa că are răbdare. Va porni la drum cu gândul la ea, la viitoarea lui realitate și se va simți ca un clasic Făt-Frumos ce pleaca după sortită, deși poate suna ca un clișeu. Singurul lui reper este un glas interior, eficient precum o busolă a iubirii, acul îi indică direcția trasată de suflet. Ea îl așteaptă, are momente când pierde speranța și se afundă în gânduri negative, dar fată dragă, ai răbdare, e pe drum! Când va veni, ea va recupera tot timpl pierdut și își va da seama ca fiecare iubire are un moment potrivit să apară pe neașteptate. Frumusețea va sta în surpriza momentului, în zâmbetul ei când el o va privi și fără să spună ceva, va fi un moment de neuitat pentru amândoi pentru că așteptarea va fi luat sfârșit. Are momente când simte că va plânge pentru că vrea să trăiască o iubire din povești, dar scrisă special pentru ea, vrea să știe că el ar da orice pentru a nu o vedea plângând, că atunci când va exista amenințarea unei căderi în gol brațele lui îi vor fi sprijinul care să nu o lase să alunece, vrea să țtie că poate zbura în siguranță deasupra întinderilor înalte pentru că el este la sol și o va prinde în brațe sau va zbura alături de ea, dar lăsându-i propriile aripi să experimenteze zborul. Nu visează la perfecțiune, nu vrea idealul oricărei femei, vrea propriul ei ideal imperfect, dar totuși unic în imperfecțiunea lui, iar unicitatea să fie cea care să o facă să îl iubească. Vrea să simtă, vrea sa vadă, vrea să nu își piardă speranța că în viața ei poate apărea aceeași minune ca și în viața celor de lângă ea. De ce nu s-ar bucura de o asemenea poveste? Nu știe să își dea un răspuns logic pentru pesimism, dar speranța moare ultima și odată cu ea și șansele de a visa. De la vis la realitate este doar un pas de-al ei, căci el este pe drum, v-am spus că a luat primul tren spre ceea ce îi aparține după legea inimii. O caută și ea disperă până vine el, nu știi cum să îi inspiri răbdare și încredere pentru că ea vrea totul acum ca să creadă în asemenea povești de basm, vrea să se convingă de faptul că nu visează la fantasme și că în final își va primi șansa mult dorită. Are atâtea de oferit, are atâtea de trăit și totuși timpul i se pare atât de ofensator pentru că nu se mișcă mai rapid și mai eficient, dar nisipul este pe sfârșite, ea nu știe, nici nu va știi când ultimul fir va aluneca pe drumul clepsidrei. Până atunci poate doar să îl vizualizeze difuz, singuru-i indiciu este intuiția. Închide ochii, începe să traseze linii și umbre, trăsături șterse, fără particularități specific umane, totul este un abur cu efect de otravă perfectă pentru că efectul asupra ei este letal din punct de vedere emoțional. Pulsul îi crește, inima îi bate tare nemaisuportând așteptarea, obrajii devin o definiție a propriei reacții sufletești. de ce toate acestea? Pentru că Nenumitul ei din vis nu este vizualizat perfect, dar simte vibrația umbrei lui, simte fiorii pe care un sărut de-al lui i-ar implica, la fel și metamorfoza sufletească pe care deja începe să o aiba când se gândește că el este pe-aproape, că oriunde se află fizic, totuși, singurul lui motiv de a căuta este ea. Se pune linistită în pat la culcare, fericită după multă vreme, cu adevărat. Somnul este acum binevenit deoarece vrea să viseze, vrea să se piardă printre gânduri și emoții, printre trăiri și iluzii, vrea să simtă împăcată cu sufletul ei care tânjește, vrea să îl învețe să mai aibă puțină răbdare, va veni, o va căuta, și dacă nu o va face el, a doua zi își va stabili ea singură destinația și scopul călătoriei și anume, să îl ajungă din urma, să nu îl lase să plece pentru că o dată va pune mâna pe el și nu îi va mai da drumul, va profita de chimia sufletelor și se va lega de el cu orice lanț, dar unul puternic și pe care îl va purta cu mândrie pentru că va știi să se bucure de fericirea clipei și de iubirea ce se naște într-o odisee a privirilor, fără necesitatea utilizării graiului uman, doar a celui interior. Doar îi va privi ochii și se vor recunoaște! Nu se va naște iubirea, doar vor face cunoștință cu ea pentru că deja se afla acolo, așteptând să fie trezită!

Cicatrici

Primăvara și poveștile noi aduse de ea...O adiere caldă a ultimelor zile de aprilie, raze timide ale soarelui ce le mângâie pielea și le răsfață simțurile. Cișmigiul își îmbrățișează poveștile de iubire, aleile sunt martorii tăcuți ai plimbărilor din miez de noapte sau ai săruturilor furate pe ascuns de față cu trecătorii. Se țin de mână, îl ține strâns ca să nu fugă. De ce? Dacă îi dă drumul, în momentul ăla se gândește că poate va pieri și el ca fumul în iernile lui decembrie, va deveni una cu întinsul albastru și nu îl va mai găsi. Senzația asta apare doar preț de câteva secunde și conștientizează că teama este irațională, mâna aceea nu îi va da drumul prea curând, iar pierderea nu este un lucru cert. Dar cine o asigură că e totul veșnic? Nimeni! Nimeni nu îți spune când mori, când vei vedea un vis împlinit sau când o să te îndrăgostești. Singura problemă este lupta pe care o dai cu tine însuți când îți este teamă. Cel mai greu lucru pentru ea este să nu rămână blocată într-un trecut care îi aparține, care o definește, dar care a trecut. Ce a iubit mai mult, a pierdut brusc și nimeni nu i-a răspuns la strigătul de adio, doar au plecat și atât! Nu primea niciun răspuns când avea nevoie de unul, doar o tăcere surdă și un gol în suflet. Pe acela cine îl umplea? Din nou, nimeni, se descurca cu bucățile de puzzle ale propriei inimi și le asambla cum putea mai bine. Timpul a vindecat rănile, au rămas doar cicatrici, dar așa cum ele sunt dovezi a ceea ce a trăit și umbra lor devine parte din ea, o parte ce stă ascunsă în întuneric, negată sau înăbușită. A învățat să își accepte propriul întuneric, dar teama rămâne aceeași intrusă care își cere drepturile, e inevitabil să apară când simte apropierea unui nou început. În timp ce îl ține de mână sau îl sărută un val de emoții o copleșește mereu.Fericire, teamă, tandrețe, iubire, căldură și dorința de a nu mai da drumul, dar un gând fugar declanșează furtuna: ”Ce faci dacă rămâi din nou fără ceea ce prețuiești?”. Știe foarte bine că riscul nu îți aduce câștig mereu, poți pierde de asemenea și pierderile pot fii mari, mai ales când prețul este propriul suflet și echilibrul emoțional. E adevărat că s-a călit cu timpul, dar nu vrea să piarda și acum, fericirea e atât de fragilă și iubirea atât de rară, încât rănile se vindecă din ce în ce mai greu, chiar dacă spiritul se regenerează rapid. Doi ochi plini de lumină, tăcuți și totuși atât de grăitori, o privesc cu drag, se citește totul în ei, încât îi este și teamă să asculte până la capăt de au de spus deoarece primește atât de mult cum nu a mai primit de multă vreme, de mult prea multă... Îi vine să plângă de emoție, de frică - emoție pentru că întreaga ființă trăiește cu adevărat, fiecare fibră e dată peste cap de ceea ce simte, dar îi este frică, e prea mult și prea bine ca să fie adevărat, dacă va rămâne fără într-o zi iar va trebui să își reconstruiască propriu-i univers și să se recompună sufletește, dar cu ce preț? Timpul o să îi răspundă la întrebări, acum trăiește o realitate mai frumoasă decât cele mai ascunse vise ale ei, de ce să le lase să o chinuie? O lacrimă cade acum, dar el o șterge, nu o lasă să se risipească și ea știe că are promisiunea de a nu mai fi nevoită să plangă multă vreme de-acum. Luptă pentru ea și asta o face să-și aducă aminte cine este. O supraviețuitoare!

Studenta

O noua poveste? Va spuneam odata ca fiecare are una, mai frumoasa, mai trista, mai lunga sau mai scurta, dar tot poveste se numeste. Diferenta apare in modul in care o traim, in care simtim fiecare. In seara asta revin dupa multa vreme ca sa va spun povestea ei. Cine este ea? Nu conteaza, este doar o ea, o fata, o fata care tanjeste, dar tanjeste dupa himere. In fiecare zi il vede de la distanta, dar nu iti poti da seama cand te uiti la ea, doar daca privesti atent. Pozitia corpului nu iti spune nimic, rasul pe care il afiseaza nu iti transmite ceea ce as vrea sa traiasca cu adevarat, vorbele ei nu iti descriu locul unde ar vrea sa fie acum cu adevarat. Singurul lucru care o da de gol? O privire, ochii ei nu pot minti, au o stralucire impaienjenita de nopti albe, de lacrimi tacute si stinse de dor, striga dupa ajutor, dar este un urlet mut, nu il poti deslusi. Isi fumeaza tigara relaxata, scrumeaza cu privirea in pamant pentru 5 secunde, prietenii nu o vad, dar in intervalul asta de timp viseaza si in acelasi timp incearce sa isi raspunda la o intrebare. Altcineva in locul ei s-ar gandi ca se intreaba de ce traieste cu himere, de ce se hraneste cu amintiri ce nici macar nu sunt ale ei, ci apartin unui alt scenariu, unul pe al carui fundal ea si el sunt uniti intr-o basm al viselor. In realitate,gandurile ei o poarta spre cautarea raspunsului la intrebarea daca este bine pentru ea sau nu? Aici apare inevitabilul conflict, ratiune sau inima? Inima ii spune ca este libera sa iubeasca si sa spere deoarece imposibilul nu exista, ignora realitatea si se afunda in piesa scrisa de sufletul ei, asculta doar romanta compusa de propriile soapte care ii dau putere, o hipnotizeaza. De ce nu ar putea sa ii asculte povata? Sa regreti ce ai trait decat sa mori regretand ce ar fi fost. Iluzia ii ofera sansa sa traiasca intr-un paradis refuzat de propria realitate, imposibilul nu mai este de neatins, gustul amar devine ambrozie, iar dorul se metamorfozeaza, prinde aripi si zboara catre propriile idealuri, ajung pana la el oare? Cat dor si cata asteptare! Dorul o anima, asteptarea o omoara treptat. De ce? Pentru ca ratiunea nu o lasa sa se avante, aripile ii sunt mutilate si coboara cu picioarele pe pamant. Se loveste de el cu putere, altitudinea de la care a cazut este prea mare si asta pentru ca isi permite pur si simplu sa viseze. A visa nu este de condamnat, dar sa iti hranesti sufletul cu himere iti aduce autodistrugere si atunci spiritul de autoconservare te trage inapoi si te atentioneaza. Asa cum are curajul sa viseze pentru o clipa, la fel de bine si realitatea o poate izbi pentru a avea grija sa nu isi piarda capul. Unde iubirea ei lasa o lacrima, gandul constient i-o sterge si o transforma. In ce o transforma? Nici ea nu stie! Dar ce poate sa faca? Pana la urma nu este stapana pe propriile simtiri, cand o tradeaza, nu le poate nega, nu le poate disipa, poate doar sa traiasca cu ele atata timp cat o vor bantui, dar este cert faptul ca dincolo de carare se afla un drum, iar al ei este la inceput. Cararea este serpuita si nu stie pe unde va trece inainte de a iesi la finalul ei pentru a o lua pe unde trebuie. Pana atunci, termina de scrumat, cele cinci secunde de reverie trec, isi regaseste zambetul si redevine cea de zi cu zi, fata pe care o vad toti, dar pe care nu o citeste niciunul. Viata e scurta si ea nu va pierde trenul care va duce mai departe, doar sa isi ia timp sa isi cumpere bilet si apoi va zambi cu nostalgie momentelor de acum, cand himera ei cu ochi negri va deveni doar o amintire din studentie!