Griul meu colorat

Vreau o definiție pentru negru și o traducere a albului. Tabla mea de șah nu are instrucțiunile în pachetul pe care l-am primit și nu am cum să-l trimit retur. Pionul meu nu știe ce mutare să facă, iar jucătorul fumează țigara în liniște, analizează strategic mutarea viitoare, pionul fiind doar atât, un alt pas către victorie. În lupta dintre alb și negru, pionul meu e un ratat gri. E mic și nesemnificativ în comparație cu Regele și Regina. Acum este plasat la granița dintre piesele negre și cele albe.

Alb. Un văl țesut doar cu fir de amintiri, e un fir subțire, dar rezistent. În zona albă pionul se simte prins, prizonier al memoriei, reactualizarea vine cu un preț. Identitatea pionului pare la fel de greu de descifrat precum perdeaua de fum a jucătorului. Buletinul nu o dă de gol, iar opiniile celor din jur sunt irelevante. Pionul se învârte în cerc căutând toate capitolele cu semnificație, dar nu ajunge într-un punct inițial, nu există un debut al sfârșitului declarat nicăieri. Multe uși sunt închise, nu vreau să le deschid, căci Necunoscutul nu este un loc străin, este doar o amintire ștearsă prin anestezierea propriilor simțuri. Poți să dresezi emoția, poți învăța iubirea și poți îmblânzi ura, totul este posibil dacă ai creuzetul potrivit. Tabla de șah este creuzetul pionului, are un rol de catharsis al strategiilor jucătorului. Jucătorul mizează pe ceva ce nu poate controla, deoarece s-a dovedit că ceea ce vrea să controleze ia ușor forma unei trădări a realului. Când ai impresia că ceea ce cunoști este o ancoră sigură, imprevizibilul îți va lua fața și se va dovedi un port în care poți debarca liniștit. 

Pionul înaintează. Este în șah.

Purgatoriul Pionului. Nu se poate mișca,oricât și-ar dori. Poate scăpa de amintirile albe și înșelătoare precum întinsul alb, dar înaintarea este dureroasă. Nu aparține niciunei lumi, este doar Griul amărât și nehotărât, până de curând. Pe tabla de șah rolurile sunt împărțite și toate piesele continuă jocul, dar pionul staționează pe o perioadă nedefinită. Pare a avea rolul nimicului, nu poate fi de partea nimănui și barierele lui au nuanțe diferite. Într-o nebunie de culori, două tipare se regăsesc și se împletesc într-un dans al respingerii, nu vor să rupă lanțul înșelător, dar nici nu se opresc. Se duelează iubindu-se, deși ura este miza caștigătoare. Pionul este fantasma acestei mize. Amărâtul de pion întărește confruntarea diadei. Nicio entitate nu realizează că el nu știe nimic, nu știe ce drum să aleagă, este respins de ambele lumi și este la fel de dorit de esența fiecăreia. Purgatoriul îl blochează, iar duelul se rezumă la tabla de șah a Jucătorului. El alege să urmărească, deși deține cheia, știe care este rezultatul și cine va învinge, dar manipulează piesele astfel încât confruntarea să ducă la metamorfoza Griului. Alb și Negru. Unul oferă un miraj liniștit și luminos, dar țesătura întoarsă pe dos nu are doar această nuanță, ci este un conglomerat de povești mai frumoase sau mai urâte. Amăgește și tămăduiește prin plasarea pionului într-un timp sigur, într-o clipă a previzibilului, unde urâtul și frumosul sunt deja cunoscute și ai libertatea cunoașterii realului în discuție. Nimic nu poate avea consecințe devastatoare, cunoști destinația și știi cum să ocolești barierele drumului. Țara Minunilor pare un loc de cotitură, în comparație cu dimensiunea limpede a ceea ce a fost deja și este țesut cu fir alb de fum. Minusul acestei promisiuni este regresul. Pionul va alege un start de unde a plecat odată și punctul unde a ajuns acum va ajunge doar o verigă a unui cerc vicios, sfârșitul etapei nu va exista, se va repeta mereu. Stagnarea nu este un angajament sigur al Jucătorului că Pionul va câștiga, doar va avea siguranța unei căi lipsite de provocări și risc, Necunoscutul va rămâne metafora pericolului de a trăi. Da, aici este bine și cald, dar căldura unei amintiri nu este ceva tangibil, amăgirea ține loc de fior și vindecarea ia chipul somnului inconștient în care visul devine viață. Dar visul nu este viață, ci viața îi dă naștere și îl țese după sufletul Jucătorului. Ceea ce a fost odată visul Pionului acum ia forma fumului de țigară, iar din esența lui a rămas scrumul gri întunecat, precum o pată pe țesătura albă a trăirilor. Nu există Albul perfect, nu există loc pentru Pionul meu acolo, poate doar un refugiu timpuriu. Negrul promite Necunoscutul în altă formă, atrage piesa precum noaptea atrage lumina Lunii să se reverse în nebunia din întuneric. Nu este un port sigur, nu există garanția unui naufragiu fără victime și nici vânturi liniștite pentru a naviga departe de tot ceea ce cunoaște Pionul. Este un miraj al dorinței, o iluzie. Pericolul este premeditat, dar are iz de viață. Viață, nu amăgire a siguranței. Realul este negru, capătă valențele prezentului viitor, dar este nescris și oferă posibilități de a fura startul și de a fugi de repetitivitatea comfortabilă a zonei de refugiu. Jucătorul nu garantează permanența succesului strategiilor viitoare, dar oferă șansa de a le căuta și de a trăi pentru a le găsi. Cât de profundă va fi căutarea? Cât de dureros poate fi? Poate dacă le trăiește, pionul le va găsi și va alege să le dăruiască Albului ca material de țesut continuarea vălului.

Pionul nu mai este în șah. Poate continua jocul.

Negru. Un joc de cărți, Sabotor. Pionul nu are un drum neted, trebuie să îl construiască și să îi adauge orice piesă la structură, poduri, căi blocate, lacăt fără cheie și sabotori care să-i distrugă progresul. Instinctul este singurul aliat, căci întunericul este nesigur și înșelător, nu îți oferă succesul și victoria facil, miza este însăși viața celui ghidat. Permite să te uiți înapoi, dar te taxează că ai făcut-o și prețun nu este ușor de plătit, are gustul ruginei. Pentru simplul fapt de a renunța la luptă fără încercare, pentru tentativa de a te amăgi și de a te plasa în propriul Purgatoriu, Negrul îți redă senzația de fugă din realitatea prezentă și îți oferă o aromă a eșecului, a regresului. Moneda are două fețe, iar cealaltă față a eșecului este zugrăvită de tăria oțelului, este promisiunea puterii asupra propriei existențe. Nu va deține nimeni controlul, dar șansa de a alege să trăiești va fi ghidată de liberul arbitru și Imprevizibilul va deveni acea ancoră de care are nevoie Jucătorul pentru a-i oferi Pionului victoria.

Griul sărac al Pionului este în neutralitate, dar nu alege Purgatoriul. Metamorfoza este un proces rapid odată ce hotărârea este luată: Jucătorul vede cum este colorat griul în nuanțe tari.

Noapte

Greutatea noptii ma apasa din ce in ce mai mult, ma sufoca nemilos,

Respiratia parca mi se taie, ma ineaca intunericul cel gros.

Taisul gerului ma sfasie precum lupul isi sfasie prada abia prinsa.

Viata mea se scurge-n noapte, rapid, ca o lumanare cand e stinsa.

O, dulce lumina a zilei mult prea scurta, imi lipsesti!

Eterna noapte se intinde si dincolo de granitele-i sumbre.

Vrea sa umple neincetat lumea cu negrele-i umbre,

Sa alunge in pamant dulcile si caldele vaze ceresti.

Dar eu nu sunt decat o umbra,

Si oricat de mult mi-as dori,

Nici floarea, nici soarele sau vantul,

Nu fac sa planga ingerii.

Oglindă

Oglindă. Oglindă pentru a te vedea așa cum ești când nu lași vălul să cadă și să fie vizibil. Oglindă pentru propria-ti trăire, oglindă și atât. O oglindă care îți fură simțurile și îți păcălește realitatea proiectată, dar este doar o nălucă. Ce faci? Îți vine să o spargi și să preferi să pornești în căutarea cioburilor decât să te revezi cum erai. Este șocant. Ar fi fost și mai șocant dacă timpul nu ți-ar fi dat deja lozul "câștigător" printr-o reflexie timpurie. Un simț întârziat. Poate. Oglinda este curva timpului și cu asta se explică tot. Se vinde mereu, iar tariful este unul scump, sufletul. Timpul devine un pește pretențios și cere tot mai mult. Asta este valoarea unui suflet, nu? Știam că este neprețuit, dar oglinda nu te lasă să crezi asta la nesfârșit, timpul pune presiune pe fiecare noțiune tangentă cu emoțiile tale. În acest caz, tu cui rămâi? Oglindă trădătoare, văl care nu cade, timp care nu iartă.

Cauți cioburi. Le găsești, oare? Le lipești? Arată la fel? Să presupunem că repari oglinda după ce o sparzi. Nu există nicio crăpătură? Nu poți vedea spațiile goale? Greșit. Chiar rămân spații goale care cândva erau un întreg. Goluri ascunse ochiului uman, dar vizibile cu ochii propriei simțiri. Privirea asta nu poate fi mințită, te dezbracă de toate vălurile pe care le iei pentru a ascunde ceea ce nu dorești să iasă la lumină. Poți minți ochi, suflete și gânduri, dar nu poți minți esența. Ea va fi mereu prezentă, ascunsă după un văl sau nu, în fiecare oglindă care îți va ieși în cale. Va fi mereu acolo o oglindă care îți va reaminti ca poți minți, dar nu poți schimba. Adevărul va fi acolo, doar lasă-l să îți vorbească și te va bântui în momentele de vulnerabilitate. Fiecare crăpătură va purta amprenta propriei minciuni și în adâncul sufletului vei ști că acolo nu există soluția ultimă, disimularea. Vrei să accepți sau nu, crăpăturile nu pot fi ignorate. Indiferent de diametru sau arie, chiar și moleculele pot fi surprinse de microscop. La fel este și aici. Ai un microscop care nu te lasă să ignori celulele acelea care fug și totuși... Rămân acolo toate.

Te reîntorci în faza în care oglinda este intactă. Te sperie în continuare. Cum ai ajuns aici? Vezi o pereche de cercei, un trup mlădios, un chip trist. Nu este aceeași persoană, dar nu aparența este asemănarea pe care o vezi.

Oglindă, oglindă... Nu poți să te spargi singură?

Umbră

Stau pe o bancă. Simt soarele în spatele meu și o ușoară adiere de vânt care îmi înfiorează un pic fiecare fibră și țesut. Am o umbră în față, o văd pe cimentul rece. E o umbră, e a mea? Cred. Fizica așa ar spune. Dar ce e ea până la urmă? Are exact aceleași mișcări, parcă mă uit în oglindă. Ascult muzică la căști, eu mă mișc pe ritmurile care îmi inundă auzul și umbra are aceleași gesturi. O văd, o urmăresc în timp ce scriu. Umbră, cine ești?

Nu mai știu cine sunt, draga mea. Sunt tu sau doar o umbră a propriei tale ființe? Sunt doar o dedublare sau chiar suntem una și aceeași? Simt ca tine? Plâng ca tine? Râd ca tine? Avem același suflet? Nu știu nici eu pentru că nu știi nici tu?

Nu am nicio idee. Te privesc și mă întreb același lucru. Vrei să știi adevărul? E greu de explicat, dar cred că îl percepi. Eu cred că ești prelungirea existenței mele. Eu simt, eu plâng, eu râd, iar tu primești mesajul în formă finală și îl întorci pe toate fețele. Cred că ești propriul meu psiholog tăcut, doar stai ascunsă și îmi șoptești prin gesturi ceea ce graiul nu poate transmite. E bună teoria mea? Nu am procesat-o rapid, mi-a luat ceva timp, am folosit clipa ca pretext și fără să îmi dau seama mesajul final a devenit un laitmotiv atât pentru mine, cât și pentru tine. Sunt un mic Albert, dar merg pe principiul de "autocondiționare". Prin analogie, chiar și tu ești un efect al propriei mele condiționări inconștiente. Îmi pare rău, nu asta intenționez, dar încerc să te las să mă vezi cum te văd și eu pe tine. Nu te voi mai ține sub control permanent, autocenzura ne face rău amândurora, cred. Ce spui?

Dacă ți-aș răspunde la mesaj printr-o lacrimă, ai înțelege ce vreau să îți spun prin asta? Tot tu ești cea care mi-a dat de lucru. Ți-ai folosit sufletul ca intermediar și cum eu nu pot da glas niciunui cuvânt, ți-am trimis ca mesageri emoțiile, știu că ți-e teamă de ele, așadar, te provoc. Te provoc să îți fie frică să te temi. Inteligentă mișcare? Cum te poate ajuta răspunsul meu? Simplu. Îți aduni resursele de toate tipurile și le pui la lucru. Stați la o șuetă și vedeți dacă greșesc, până la urmă eu sunt tu și cum tu ești o existență umană, înzestrată cu specificitatea tipului tău, ești supusă aceleiași greșeli.

Îți place să comunicăm din câte văd. Uneori ești o mică perfidă, știi, dar taci. Automat, eu iau tăcerea și caut alte motive pentru ea. Dracu' știe cum le găsesc, dar ce îți place să te joci! Mintea mea joacă poker cu sufletul meu: totul sau nimic. Tu ești cea care trage sforile acestei partide de cărți, iar eu sunt cea care se arde sau se îneacă cu fum. Ce ar trebui să aleg? Să fiu scrum sau să fug intoxicată cu monoxid? Stau sau fug?

E alegerea ta. Tu ai spus. Eu trag sforile, dar tot tu ești maestrul care deține controlul sforilor și hotărăști când tragi cortina sau când o ridici. Eu nu țin cu nimeni, doar cu tine. Ai grijă! Ai grijă să nu cazi. E greu să zbori și să te lupți cu gravitația, dar să ajungi la pământ e mai dureros. Ești aproape de pământ, fii atentă cum aterizezi!

Ai darul filozofiei, dar tot te întreb: tu ești eu? M-am pierdut.

Liniște?

Același pat, aceeași dilemă. Liniște asurzitoare? Poate. E atât de multă în jur, parcă strig în gol un sunet mut. Blestem sau binecuvântare? Ambele. E acea liniște când te poți auzi, când te poți asculta, când vorbești tu cu tine. E magie. Nu te scoate nimeni din lumea ta, iar propriile gânduri devin muzică, precum sunetele dulci ale unei cutiuțe muzicale. Eu sunt balerina fixată în centru, mă învârt pe ritmul dat de acele sunete și savurez în tăcere balada propriilor trăiri. E frumos, sublim! Îmi gâdilă simțurile și valsez cu propria inimă, îmi încântă auzul și simt gustul dulce al momentului de liniște, fundalul vine în întâmpinarea unei împliniri spirituale pentru simplul fapt că pot discuta cu mine însămi pentru câteva clipe. Ceasul se pierde în fundal, nu-i mai aud ticăitul, a devenit parte din propriul meu cântec?

Timpul se comprimă, nu-l mai percep. Am ochii închiși, dar savurez. Știu că nu îmi cântă Vivaldi acum în cameră, dar liniștea are ceva din farmecul creațiilor maestrului. Pace și totuși... Mă răscolește. Are și liniștea propriul ei crescendo, este antiteza dintre sunetul mut al exteriorului și paradoxalul sunet de vioară care îmi redecoreaza interiorul, vioara are propriile ei acorduri sufletești, este o rebelă fără scop, dar îi place să încerce noi partituri sau să le repete pe cele vechi cu și mai multă pasiune. Dacă îi dau eu prima notă, se joacă cu întreaga gamă și nici măcar nu mă anunță. Liniștea devine scena ei. Da, în asemenea momente, liniștea este o binecuvântare.

Blestem. Poate fi și un blestem. Mă fură tăcerea, mă fură și mă manipulează tocmai prin ușurința cu care mă conduce pe diferite acorduri. Chiar și balerina ar fi obosită de la același dans, pe același ritm, unul care îi dă timpul infinit pentru a-si defini eleganța mișcărilor și în același timp îi fură dreptul la o pauză. O pauză în care să își schimbe pantofii de dans cu o pereche de tocuri, poate o tentează un tango argentinian. La fel este și liniștea surdă, nu-mi dă șansa să am gândul adormit, fuge cu el pe alte meleaguri, vânează taine pe care inconștientul le ascunde, asimilează coordonatele reperului meu sufletesc și le proiectează într-o altă dimensiune. Gândul e un trădător, dar emoția este curtezana tuturor actelor conștiente sau inconștiente, se vinde celui care mă va trăda mai repede. Ce mișelie! E hilar. Trădare la nivel înalt. Propriul univers se dă de gol? Fugi, fugi înapoi pe cărarea ta, altfel schimb acordurile liniștite cu unele aducătoare de furtuni. Mă trădați? Exil temporar. Hi, hi, hi. Cred că nebunia devine parte integrantă din jocul acesta, iar liniștea este ca un șarpe cu două capete, binecuvântare și blestem.

Diferența dintre balerine: aceasta nu e de plastic.

Gheață

Ger. Paltonul, căciula, fularul, nu-mi țin de cald. Gerul mă trimite înapoi, pașii-mi refuză această cale, se luptă cu voința tăișului rece. Greu, dar pașii mă poartă înainte, mă poartă undeva unde pot ajunge. Ridic piciorul, simt împotrivirea și tentativa de a-mi lua echilibrul. Echilibrul este fragil, dar ceva nu mă lasă să risc distrugerea firului de ață. Gerul mi-a înăbușit simțurile, ușor, ușor, devin una cu el, picioarele sunt aproape paralizate, dar cumva ele continuă drumul, este o mișcare automată, nu o mai conștientizez în fiecare secundă, dar știu că e acolo, într-un colțișor al minții mele informația sălășluiește fără tăgadă- nu am acum acces la ea, nu îmi mai simt corpul. Pot vizualiza sângele în vene, cum fiecare vas capătă valența unui tub de culoare Tempera, dar conținutul este înghețat, amorțit de frig. Mă uit la degetele mele. Sângele s-a oprit în vârful degetelor, sunt roșii, iar restul mâinii are o culoare vineție. Mă sperie? Nu, doar admir paleta de nuanțe, gândurile și emoțiile au paralizat și ele.

Sunt aproape înghețată, singurele instincte active sunt cele primordiale, dar e ceva, ceva care contrazice starea mea. Mersul. Trupul răspunde chemării gerului, dar picioarele nu vor să renunțe, ele continuă, merg înainte, nu se opresc, nu dau înapoi. Pasul este lent, mărunt, dar hotărât. Motivul? Știu ce e e în spate, dar. Există un dar, unul deosebit, are un punct în coadă, este un dar și atât, nu vreau să îl definesc. Așa că las ce este acolo, indiferent de emoții, acum, în ger, au paralizat, bine ar fi să adoarmă mereu! Simțuri amorțite, ochi întredeschiși, buze adormite, obraji care iau foc, un foc albastru, alchimic, focul gheții. În piele simt apăsarea, acupunctura gerului, una realizată greșit, altfel, nu ar durea. Dar ce e durerea? Acum nu simt nimic, doar o durere somatică, la nivelul pielii, la nivelul întregului corp paralizat de frig în propriul chin tăcut. Ce fac pașii mei? Încă înaintează, multă perseverență, nu se lasă, e bine. Instinctul le spune să continuă, gândurile nu înțeleg- e mai simplă prăbușirea.

Așa se simt roboții? Pilot automat, mișcări mecanice, sau poate nu. Totul este anesteziat, semiconstient, aproape s-a ajuns la anihilarea oricărui indiciu de umanitate, rămân doar instinctele pe care le împărțim cu animalele, primitive, primordiale, spiritul de autoconservare este singurul prezent căci nu îmi voi găsi sfârșitul în această capcană a gerului, o tortură lentă, dar cumva plăcută pentru că nu mai simt nimic.

Dilemă: dacă totul e înghețat, de ce mă înțeapă căldura unei picături pe obraz? E o lacrimă. Din ce izvor secat a apărut? Nu știu. Merg înainte, pașii nu renunță.

Inel

Era rece. L-am lăsat pe dulap când am făcut duș mai devreme. Acum l-am pus iar pe deget. Impactul dintre răceala inelului și căldura pielii.

Interesant acest inel al meu. Are doua capete de lei unite la jumătatea cercului, fiecare având colții gata de atac. M-a fascinat modelul. Doi lei sau două leoaice. Cine mă întreabă de semnificația lui nu știe exact, chiar și variantele mele diferă de la un context la altul. Acum stau pe întuneric sub pătură și am o sursă vagă de lumină, luna se strecoară printre jaluzele verticale, timid. Razele acestea subtile cad pe inelele mele și cel cu lei îmi atrage atenția. O simbioză sau o complementaritate? Atac sau armonie? Doi lei sau două leoaice? Instinctul îmi spune că sunt două, femininul predomină.

Două leoaice precum două orizonturi.

O leoaică a trecutului. Luptă pentru vechiul ego. Luptă pentru ce nu se vrea a fi pierdut, încearcă să-și înfigă colții în uitare, să nu lase loc cicatricilor. Vânează rănile și le caută continuitatea, colții fac să sângereze locurile încă vulnerabile. Caută neliniștită calea către retrăire a durerii văzând-o ca pe singura soluție de a scăpa definitiv de ea. Vrea să o omoare, nu să o adoarmă în uitare. Masochistă? Cred că da. O leoaică masochistă. Preferă o clipă de durere intensă care să lase răni adânci și să le vindece prin acutizarea durerii decât riscul unei agonii îndelungate și somnul ei care cândva se va termina-poate. Tu, leoaică, înfățișare a durerii profunde și ceas al deșteptării, vrei să lași sângele să devină un foc mistuitor? Vrei să fie sângele cel care nu lasă rănile să se închidă? Nu vrei să îl lași să se coaguleze măcar? Parșivă ești tu, leoaică! Nu știi niciodată ce vrei și pendulezi mereu între gânduri, dar niciodată nu cauți echilibrul, trăiești pentru extremele care te așteaptă la fiecare colț. Unde o să mă porți data viitoare? Vrei să mă ții lângă tine, să îți ascult răgetul agonizant? Vrei să rezonăm? Picuri un strop de substanță inflamabilă peste propria-mi rană și te asiguri să rămână la fel de fierbinte precum lava? Îți place să îmi aduc mereu aminte de gustul amar al propriilor răni? Uiți ceva, mereu există cineva care te combate, geamăna ta, jumătatea ta, cealaltă parte a întregului.

O leoaică a viitorului. Leoaica aliată, leoaica jucătoare, îi place să câștige pariul cu prezentul, îi place să înlăture confuzia, să îmi dea peste nas. Uneori e la fel de parșivă ca și prima, dar ea joacă în altă arenă. Ea nu deschide răni, dar nici nu urmărește vindecarea și nici nu stă să numere cicatricile. Ea joacă. Pariază totul pe un salt curajos, mizează mereu pe calitatea de învingătoare și devine rece, placidă, arogantă, știe că poate și o duce la capăt. Leoaica asta nu e doar o luptătoare cu viața, tinde spre autoconservare și supraviețuire, dar pariază totul la jocul de table pe care îl întreține cu propriul destin. E o optimistă și realitatea ei se rezumă la șansele de izbândă, nu ia în calcul magnitudinea posibilelor pierderi, dar nu își caută mijloace care să îi scuze scopurile. E o supraviețuitoare și atât. Are propriile metode de a asigura succesul propriilor proiecții. Leoaica asta îmi place, mă sperie, dar e și o opțiune tentantă pentru a juca cum trebuie la ruleta norocului. Ruleta asta nu așteaptă pe nimeni. Negru sau roșu, alegi acum, nu altcândva. Așa și leoaica. Noroc, destin, karma? Ea știe, dar cum este o materializare personală a viitorului poate să îmi aducă mereu ceva nou, spre deosebire de prima, ea aduce deja ceva cunoscut. Prea bine cunoscut. Unde am fost nu mai vreau să fiu dacă știu că nu mi-a fost bine și am sângerat.

Între cele două leoaice este un spațiu gol, micuț, între colții care se intersectează. Prin spațiul acela mă uit și văd dincolo, văd ceea ce definește viitorul și a fost definit prin trecut: prezentul. Cumva, el nu ține cu nicio leoaică, are propriul curs. Este stabil sau nu, încă nu știu, încă încerc să caut adevărul ăsta, dar este liniștit, este constant. Ceea ce mă sperie este faptul că acest fir continuu este la fel de vulnerabil ca o pojghiță de gheață în apropierea primăverii. Vreau să îl traversez cu grijă. Cu încredere. Am încredere. În mine, în ei. Nu este atât de subțire firul, iar gheața nu se va sparge așa ușor. Răbdare. Închid ochii și nu pot evita să îmi înflorească un zâmbet pe chip, cumva, leoaicele mele ajung să rezoneze.

Am spus zâmbet? Ciudat, pentru că mă uit din nou la inel și încep să râd isteric. Motivul? "Ce-mi trece prin cap la ora asta dementă!". Mâine, dacă mă întreabă cineva de inel am, din nou, o altă variantă.

Tren

Gara de Nord. București. Peron. Trenul de ora 17. Destinație: necunoscută.

Mă urc în tren, nu știu în ce comportament mă așez. Nu am cu mine nimic, doar un rucsac mult prea mic pentru călătoria care urmează. Am doar un pix, un caiet, o hartă, o jachetă și un aparat de fotografiat. 

Mă plimb din compartiment în compartiment, deschid câte o ușă, dar mi se întâmplă să dau peste un spațiu deja cunoscut care să îmi aducă un zâmbet nostalgic sau un surâs amar, o grimasă rece. Nu vreau să intru în vreun asemenea compartiment, tot caut acel spațiu nou, gol. Simt rucsacul tot mai greu cu fiecare pas. 

Pixul. Scrie fără mine? Nu, eu sunt creuzetul. Prin mine se face acel transfer. Nu poate rămâne fără mină. Are un talent ascuns, scrie fără să facă pauze, dacă face vreuna, s-a rupt firul. Continuitatea Ăsta e scopul lui. Să rămână mereu fidel gândurilor mele și să le dea viață atunci când vocea preferă să doarmă. Fiecare literă devine o articulație a propriului meu glas, fiecare buclă este o altă tonalitate a vocii mele, fiecare virgulă devine o pauză a discursului meu. Doar acest pix amărât devine poezie a vidului atunci când ceilalți întorc spatele cuvântului. Pentru ceilalți este amărât, doar plastic, pentru mine este o promisiune. Aparența și esența dispar atunci când intervine propria perspectivă asupra unui detaliu absolut banal ce poate căpăta valențe apropiate sufletului uman.

Caietul. Are pagini goale, dar îl iau cu mine. Începutul l-am scris deja, îl port cu mine ca pe un talisman. Fiecare privire, fiecare gest, fiecare oftat , fiecare suspin, fiecare hohot de râs, toate tăcerile și toate cuvintele spuse deja. Formează un întreg, compun începutul poveștii. Am construit deja debutul, continuarea vreau să o scriu la fel de frumos și să o așez în aceste pagini goale. Vreau ca fiecare rând să fie promisiunea clipei pe care tocmai o trăiesc pentru a nu pierde nimic, să știu că zâmbetul prezent devine un nou capitol și să îmi facă plăcere să-l revăd într-o oglindă. O pagină goală nu este ceva care să mă sperie, necunoscutul este o metaforă a propriei firi umane, la fel de complex pe cât este uneori o privire pierdută, un glas tăcut sau surâs viclean. Dă-mi petic de hârtie, nu mi-e teamă! Voi scrie fiecare cuvânt așa cum mi-l șoptește gândul. Nu îmi este frică de adevărurile pe care le întâlnesc, sunt doar o realitate pe care nu toți o privesc așa cum este. O ocolesc sau o cosmetizează, deși nu este loc de așa ceva. De aceea caietul meu va continua debutul deja încheiat pentru a lăsa loc unor noi capitole. Mâna îmi va vibra la fiecare buclă căci știu că ascunzișurile sufletului sunt doar ale mele și se vede doar ceea ce îmi doresc să arăt. 

Harta. Am nevoie de ea. O cunosc foarte bine și știu că mă ghidează precum busola. Instinctul este busola omului, dar pentru a-l urma, trebuie să ai o hartă pe care să i-o pui la dispoziție. Fiecare ramificație a drumului este o alegere pe care i-o pun la dispoziție propriului meu GPS. Harta îmi dă opțiunile, nu îmi spune ce este la capătul fiecărei poteci, îmi arată doar cărări pe care mă pot abate și unghiuri neumblate, dar tentante. Alegerile sunt ispite. Să le cedez? Depinde de moment. Acum gust din cupa oferită de fiecare ispită, acum refuz să înghit ceea ce am doar am atins ușor cu vârful limbii. Fiecare alegere este cupa întinsă de Ielele propriei lumi. Este ceva delicios totuși în degustarea fiecărei arome de vin, șampanie sau tărie. Ielele mele știu ce fac. Sunt cei mai buni Păstrători ai hărții. De ce să nu le ascult? Și sirenele atrăgeau marinarii către moarte, dar ce dulce era sunetul muzicii lor! De unde știu eu că nu au murit fericiți și că nu a meritat acel drum înapoi? Spre deosebire de ei totuși, eu prefer drumurile care mă duc înainte, nu înapoi. Îmi ascult Ielele, dar nu mă prind în mreje, știu să revin pe drumul principal, nu mă rătăcesc pentru că eu sunt cea care le-a creat. Concluzie? Eu te-am creat, deci eu sunt ispita propriilor mele arome.

Jacheta. Neagră, de piele, jerpelită, veche, dar un material rezistent. Așa cum jacheta asta îmi este dragă pentru că mă apără de ploile reci de toamnă, dar pe care le iubesc atât de mult, mereu mi-a fost drag să știu că am oameni la care să mă întorc atunci când mă rătăcesc. Poate îi fac să aștepte, dar să știu că sunt acolo și am parte de o îmbrățișare la fel de caldă precum tânjește sufletul. Pielea jachetei cunoaște textura pielii mele, cunoaște glasul ei și știe ce secrete ascunde. 

Aparatul de fotografiat. Un tovarăș cu care să împărășesc tăcerea imaginilor, dar care să rezoneze cu mine oricând. Să fac un pas și din spatele camerei să prind toate esențele, să văd sufletele cu același ochi ca al tovarășului meu. O imagine este subestimată deseori, dar dacă o citești cu un al treilea ochi, cel al instictului, cel al simțurilor care nu înșală. Și simțurile înșală, dar nu când sunt activate și cele ale sufletului. Un asemenea tovarăș în călătoria ce urmează va fi precum șansa de a vedea în întuneric. Culorile sau absența lor definesc paleta adevărului de dincolo de cuvinte. Printr-un surâs poate nu auzi vocea dând viață adevărului, dar îl schițează pentru ochii care nu refuză să îl citească.

Mi s-a stins țigara, am găsit compartimentul din capătul holului și acum țin capul pe geam pentru a lăsa fumul să iasă. Sunt liberă precum fumul, mă ridic la ce altitudine îmi doresc.

Rece

Fumez o țigară și meditez. La ce? Am dat scrum pe jos, dar nu mă agit, lasă-l acolo, strâng mai târziu. Scrumul. Aștept și eu să fiu strânsă, să mă șteargă cineva de pe jos, să dispar, mai bine așa. Să dispar o perioadă și să revin apoi. Să mai aprindă cineva o țigară în locul meu și să reapar. Gresia e rece, iar eu, scrumul, mă răcesc simultan, nu mai sunt aprinsă, nu mai e nicio scânteie de foc în acele resturi. Să sufle cineva, poate îl întețește iar, dificil.

Rece și niciun chibrit care să aprindă o noua țigară. Trist, nu? Sau poate chiar nu. Rece, dar de ce să fie trist? Gheață sau foc, rece sau cald, de ce una este bună și cealaltă nu? Extremele sunt extreme, diferă doar prin definiție, dar au același ambalaj, niciun echilibru. Gheața îți taie respirația, focul te sufocă, dar nu îți creează ambele dificultăți? Ba da. Deci recele meu nu este trist, este doar blocat, ca o figurină sculptată în lemn, fără emoție, fără niciun sens care să fie interpretat, este doar lemn. Să definesc acest rece? Bine, ia să văd!

Rece și gol. Gol, vid? Nu e rău. Este o cutie neagră, nu știu exact ce particule sufletești compun golul la nivel microatomic, nu cunosc compoziția lor chimică, doar temperatura. Rece. Precum geamul în luna lui ianuarie, precum vârfurile de munte din Alpi, precum gerul nordic ce îți biciuie chipul dacă ai curajul să îl înfrunți. Rece, tăios, gol sau aparența lui. Nu e nici agonie, nici extaz, nici dulce, nici amar, nici iubire, nici ură, nici frumos, nici urât, doar rece.

Eu sunt scrumul, sunt pe jos, stins, dar scrumul mereu cade, mereu se dezintegrează și reapare. Indiferent de marca țigării el există, e acolo. Îl scuturi de pe haine, îl arunci pe jos, dar cât încă nu l-ai înlăturat îți arde pielea la atingere, te doare și fugi de el. Scrumul care cade pe jos și se stinge, îți poate arde pielea atunci când de atinge. Bun sau rău? Din nou, două extreme, care este cea care trebuie? Nu există una fără cealaltă, sunt îngemănate, un paradox conceptual, dar totuși un întreg: yin și yang.

Într-un joc vicios, care câștigă? O extremă rece sau o extremă caldă? Poți merge pe principiul de alb sau negru? E acceptată teoria griurilor intermediare? Cați reușim să găsim o nuanță de gri care să ofere ceea ce cauți cu adevărat? Nu este doar o fracțiune? Nu este echivalentul jumătăților de măsură? Scrumul nu știe, cum să rămână într-o poziție intermediară dacă el poate doar sa fie aprins sau stins? Rece sau cald? Nu călduț.

Mi-am aprins chiar eu o țigară acum, tot ce văd este fumul. Indiferent dacă scrumul cade, se stinge sau îmi arde pielea, tot ce vezi este fumul. Acum mă uit și mă întreb: așa facem noi? Alegem să vedem procesul sau doar rezultatul este important? Asta e o temă bună de meditație.

Încă o țigară. O să mor mai devreme?