Fug, că-mi place

Fugi, că-mi place să mă joc, fug, că-mi place să nu mă las prinsă, fugi, că-mi place să te arzi. 
Fug, că-mi place să m-aprinzi, fugi, că-mi place să te mint. 

Îmi place să mint simțurile, să seduc gândurile și să le vând iluzii cu notă de clișeu, dacă asta îmi oferi când aleg să îți acord rolul de regizor pentru un nou episod. Nu sunt păpușar, dar mi-ar plăcea să pot controla totul cu ajutorul unui fir de ață, poate așa aș juca mai bine și aș putea să te nominalizez pentru mai multe categorii, nu doar la cea de clișeu. Dă-mi rândurile adevăratului rol și alege să fii personajul fără mască, m-ar ajuta să văd. 
Îmi place să fug și să mă întorc atunci când consider eu că am alergat suficient cât să nu mă prinzi și că te-am făcut să stai acolo, să nu vii după mine. Dacă ai veni, aș fugi și mai departe, doar ca să văd, doar ca să scap. Nu vreau să fiu alergată, nu vreau să fiu prinsă, vreau doar să fiu lăsată să pot fugi când escapadele devin felul meu de a vorbi. 
Îmi place să amăgesc, să amețesc și să vin cu o poveste nescrisă, dar pe care o ofer în dar și aștept să ai curajul de a lua ce primești, fără condiții, fără așteptări, doar cu dorințe mute, pe care vreau să văd dacă le prinzi atunci când ochii-mi alunecă și dacă poți citi în ei care sunt regulile jocului - povestea asta e un joc, iar regulile mele sunt acolo, le poți găsi, să văd dacă poți să le stabilești pe ale tale, căci nu mă joc niciodată singură. Dacă mă plictisesc, îmi iau darul înapoi, încalc codul bunelor maniere și te las singur cu semnele de întrebare. Nu las timp pentru răspunsuri, văd doar alegerile, le iau așa cum sunt, le onorez pentru onestitatea tăcută și apoi mă car, respectând alegerile și judecându-ți stilul de a căuta răspunsuri pentru a mi le șopti tainic, când deja ai făcut-o, în singurul mod sincer pe care îl puteai aborda. Așadar, citește-mi regulile și joacă-te, te aștept. Doar grăbește-te puțin, timpul meu e ca o brichetă, arde doar cât dorește ea, nu cât ai tu nevoie. Da, sunt grăbită, dar vreau doar să-mi fur liniștită clipa, fără să îmi amân entuziasmul. Vreau ce poate fi al meu, dar dacă mă prinzi la timp, împart și chiar ofer mai mult decât puținul pe care îl creionez aparent. 
Îmi place să întind capcane, chiar și rândurile astea sunt precum o plasă țesută în două nuanțe de alb. Vezi minciuna? Vezi capcana? Mă vezi? Eu te văd doar vag, nu prind conturul clar, ci doar fragmente fără legătură aparentă, ești ca un puzzle prost gândit. Da, prost gândit, văd piesele lipsă aruncate sub pat, văd cum le împrăștii într-un haos studiat, nu le cunosc fragmentul sau indiciul, dar spațiile goale create cu intenție sunt acolo. Nu mă joc așa, deși îmi place, mă atrage către plasa creată de tine, poate rămân blocată printre fire rătăcite. Parcă m-aș retrage, căci pericolul îmi face ochi dulci, parcă i-aș ceda, căci vreau să văd cum te pierzi dacă schimbăm regulile și jocul inițial devine o ecuație cu multe necunoscute. Mă arunc în largul mării, deși nu știu să înot, dar dacă mă scufund, strigătul meu de ajutor va fi auzit de cine îmi doream să apară. Jucăm acid sau stăm pe margine? 
Îmi place să provoc. Aruncă-te, aruncă-mă, mă arunc, te arun! Oricare ar fi scenariul, cu tine m-aș scufunda, dar nu mi-ar fi frică să învăț să înot chiar atunci, așa am învățat să respir când am rămas fără resursa de aer, așa am învățat să cad când am fost ridicată și aruncată de la înălțimi mult prea mari. Mă risc și mă scufund cu tine, dar va fi o plăcere să te învăț să trăiești la limita necunoscutului, să te doară în cot de previzibil și să te arunci cu mine, dacă te mint că la capătul hăului, vom zbura amândoi. Ai de unde alege: pot fi pericolul de care să fugi sau pot fi scânteia care să te ardă; pot fi o mare liniștită sau pot fi un râu mult prea adânc pentru tine; pot fi o nebunie în culori sau o himeră în două nuanțe. Să te văd! Alegi sau spui „pas”? 
Îmi place să trișez. Nu joc corect, îmi aduc mereu zarurile de acasă și mă gândesc dacă meriți să-mi asum o mutare sau nu. Indiferent de regulă, o încalc doar pentru a o modifica apoi și pentru a fi doar tu cel care o respectă. Dacă mă lași trișez, voi ști că te-am făcut curios, dacă te deranjează, voi ști că nu te încântă să cunoști. Tabla e suficient de mare pentru ambele seturi de piese, dar dacă le fur pe ale tale, voi face un pas către tine și tu ai șansa să mă prinzi în șah. E adevărat, eu ți-o voi oferi, dar vom fi muți, deși vom ști că ăsta e momentul când chiar nu fug, ci vreau să ai curaj să mă iei. Ce nu știi tu? Că o vei face și îmi vei confirma o teorie: te-am prins eu demult, dar ce nu știi, nu te oprește să-ți oferi un moment de glorie închipuită, căci am impresia că visele de prădător îți oferă curajul de a lua, altfel, nu ai mai rămâne, te-ai retrage. 
Îmi place să râd. Rece, cald, fals, onest, mereu, ocazional, amar sau dulce. Nu contează ce nuanță are, dar râsul nu mă părăsește. De multe ori nu îți oferă un reper sincer, iar cu alte ocazii, ține loc de răspuns. Gura te minte, dar dacă râd, fii sigur că mesajul a ajuns și nu este lăsat să se piardă, nu apucă cerneala să se usuce pe rândurile mai vagi decât mi-ar conveni, dar le analizez, încerc să le deslușesc. Când voi termina de tradus fiecare tonalitate a răspunsurilor tale, poate voi reuși să găsesc un mod de a-ți aprecia impertinența de jucător. Jucătorul cu două chipuri, dar cu aceeași victorie, îmi găsește râsul oricând, cu o nuanță subtilă de amenințare voalată. 
Îmi place să induc în eroare. Azi îmi asum un rol, mâine decid să scap de el, iar peste alte două zile joc moneda propriului Eu, frumusețea este să nu știi în ce moment se desfășoară fiecare reprezentație. Uneori resimți notele similare ale fiecărui chip, dar alegi să dansezi pe aceleași acorduri și mă trezesc și eu pierdută printre oglinzile în care alegi să te ascunzi pentru ca eu să-ți găsesc originalul. Ne jucăm amândoi de fiecare dată, ne ardem, dar mereu ne regăsim în același punct, personajul tău îmi fascinează fiecare personaj feminin, chiar și atunci când te-aș arunca de pe scena mea din cauza unor greșeli de text. Nu-mi dau seama dacă textul este singura problemă, căci te-aș putea ajuta să reformulezi modul de prezentare a engimelor pe care vrei să mi le trasezi, dar dacă voi găsi doar vid rece, voi avea grijă să părăsesc piesa asta. Îmi plac comediile, îmi plac chiar și poveștile cu mult prea multă romanță, dar dramele nu sunt pe lista de preferințe, iar eu nu scriu un astfel de scenariu. Sper să nu fie cazul, dragul meu acid, atunci nu aș mai râde, doar aș fugi pentru a nu mă uita în urmă. 

Jocul nu mai e la fel, evoluează, este trasat. Fiecare are piesa lui, dar chiar și sancțiunile sunt o tentație după fiecare rundă. 
Acum nu aș fugi deloc, tu ești la start, nu vreau să văd stopul. 

Vreau un nou start, vreau să râd mereu la fel. Mă joc cu simțurile tale, dar și ale mele sunt tare sucite. Ce caut eu în viața mea? E un haos plăcut și o varză artistică, dar nu arată rău deloc.




 

 

Albastrul acid

Acidul din cana mea cu Cola. Acidul jucăuș, care îmi face gura pungă. Acidul jucăuș care îmi seacă ficatul. Acidul jucăuș care îmi arde moliile și îmi agită fluturii. Acidul jucăuș cu nuanțe de albastru și chip de iarnă târzie, dar cu promisiuni de primăvară. Eu le văd, văd promisiunile, doar fug de ele, căci ghioceii mor mult prea repede, chiar dacă răsar și înfruntă frumusețea înghețată a fulgilor de nea. Fug de promisiuni ca timpul de continuitate, nu îmi găsesc locul în plasa țesută de ceasul amețit, căci e o secundă pierdută chiar și de tirania acestui timp. Își pierde valențele de leac sau blestem, doar câștigă un loc pe lista mea de înfrângeri, deoarece acidul jucăuș l-a prins din urmă și a câștigat teren. 
Cana mea învolburată de bulele de acid stă pe faianța pervazului și nu se mișcă, dar are propria mobilitate când îmi atinge visele. Gura umedă cere, iar acidul îmi gâdilă carnea și îmi minte limba, doar o înțeapă puțin, pentru ca ea să nu-l atace ca ripostă, dar o domină și alunecă mai departe. Ea știe, dar nu comentează, doar gustă. Îi place aroma, îi place pișcătura ușor trădătoare, dar plină de promisiuni în care gustul sărat al lacrimilor nu va mai pătrunde vreodată pe acele buze demult uitate - buze care au sărutat și au dorit să rămână acolo de-a pururi, dar au fost alungate din visul nopților de vară și s-au mulțumit cu recele solitar al iernii, mult mai comfortabil datorită siguranței asigurate de întuneric și amorțire. 
Acid cu nuanțe înțepătoare pentru veninul instalat cu mult timp în urmă. Acid cu nuanțe dulci pentru amarul care domina amintirea fluturilor zburdalnici din frageda adolescență și poveștile prea triste din tinerețea furată de iubirile prea mari, precum tăcerile din moarte. Acidul a furat din acrul acelor șoapte care au mutilat suflete și oameni. Venin, amar și acru, triada gusturilor care au dat aroma multor nopți de așteptare sau regret, de ură sau dor. Acidul invadează echilibrul și agită aromele, cocktail-ul se schimbă și tonul pe care îl va da când va fi servit va fi un altul. Notele se schimbă.
Acidul ăsta îmi atacă ficatul, îmi face stomacul sită și, totuși, accelerează tempoul inimii. Crește tensiunea, zburătoarele blestemate gravitează și viziunea gustului se schimbă. E dulce, mă pișcă, dar e al dracului de viu. Esență de caramel înțepător și de rece topit în eter. 
Îmi vine să fug de promisiunea gustului, îmi vine să fug de efemerul moment de dulceață și de curiozitatea mușcătoare a substanțelor acide. Fac trecerea rapidă, abruptă, nu îmi oferă timp să găsesc răspunsuri pentru buchetul oferit mie. 

E ca un acid. E ca o clipă de bucurie furată și ca un râset pe care ți-e frică să-l afișezi pentru că vor cere un preț pentru el. Cine va cere prețul? Care va fi ăla? Prețul îl cer tonurile albastre precum gheața care mă fascinează, dar nu se pot decide care va fi timpul pentru a înapoia ceea ce am furat. Fur o clipă, fur o iluzie sau o nălucă cu care să pot defila în nopțile reci, solitare. Fur o imagine pe care să o pot atașa unui album de regrete? Asta nu mai știu. Nu știu dacă va avea rol de capitol, episod sau scenă fugitivă, știu doar ce nuanțe va avea fiorul, va fi albastru, liniștit și învolburat, ca liniștea oceanului după erupția unui vulcan îndepărtat și uitat de hărțile geografice. Albastru pur, aproape confundat cu albul mut sau cu regalul glaciar. Albastrul meu are tonuri de viață, de zâmbet, de lumină, dar are o față ascunsă, o față ilizibilă, nu poate fi citită oricât de mult aș căuta rândurile firelor ce țes materialul. Caut și nu găsesc traducerea, dar nu mă opresc, caut în nuanțele profunde și sper să găsesc ceva, dar dacă totul este doar un vid fără formă, mă voi întoarce din punctul în care am hotărât să dau această culoare noului voal. Voalul meu este pătat deja, uzat, dar încă îmi oferă o partitură goală pentru notele dorite acum, nu atunci, nu mâine. 
Albastru precum dilema, tainele iau un astfel de chip. Te scufunzi, te prinde, te duce și te rătăcești, dar nu cere detalii, nu vrea să-ți știe povestea, vrea doar să scrie un nou rând și să ți-l lase temă. Tema mea e similară, vrea să-mi ascund scenariul și fantasmele și să ofer o șansă acidului jucăuș din adâncimile albastre. Am propria mea culoare pentru stilou, iar penița nu trebuie pregătită, doar eliberată, pentru a vedea ce formă oferă cerneala noii mele șanse. O șansă de a redefini nuanțele, o șansă de a recâștiga pânza propriului vid. 
Dacă înainte visele erau dominate de întunericul prea ascuns, acum sunt pierdute în ceață, într-o ceață fără contur, doar cu pete și sunet. Înainte era tăcere, o tăcere întreruptă doar de propria muțenie sau de un suspin rătăcit, slăbiciune. Acum este sunet, acum este clinchet de clopoțel, ca un râset fugar și vinovat pentru că îndrăznește să se facă auzit ca un ecou în adâncimile bântuite de liniștea abruptă. Vinovat că există, vinovat că amăgește sau vinovat că fuge? 

Albastrul acid al unei dimineți episodice, roua care îmi alunecă pe buze odată cu un nou răsărit, poate acum apusul nu va fi întârziat, ci va veni pentru a completa un cerc, nu pentru a încheia un ciclu. 

Albastrul meu acid cu note de primăvară și nuanțe de gheață topită. 

Albastrul meu acid rătăcit printre întrebări. 

Albastrul meu acid pierdut printre râsete, dar refugiat aici, în noile pagini ale capitolului.

Albastrul meu acid care încălzește ce a răcit cândva o iarnă mult prea lungă.

Albastrul care mă va pierde sau mă va prinde din urmă. 

Acid, albastru, albastru acid. Pișcă, dar nu doare.