O poveste la sfarsit de an

Deschide ochii.E aievea.Ea se cuibareste la pieptul lui si plange cu lacrimi dulci si amare.Nu cunoaste motivul din spatele suspinelor ei.Tacerea nu este decat un ecou surd al durerii pe care o resimte.I-ar placea sa ii poata spune ceva,dar singura mangaiere pe care i-o poate oferi este caldura trupului sau si sentimentul de siguranta,de companie.O mangaie incetisor pe cap si in timp ce ii simte parfumul ametitor,inchide chii si se imbata cu aroma de iubire pe care o emana a lui iubita.Nu stie daca l-a iertat,daca a uitat promisiunea facuta cu putin timp in urma-de a-l uita si de a sterge randurile scrise in cartea sufletului ei.Dar oare acest refugiu in a lui imbratisare,aceasta reintalnire plina de emotie,nu este un raspuns tacit al intrebarilor lui fara raspuns si al tuturor nelinistilor lui din ultimele zile?
"Trezeste-te!"-se aude vocea constiintei lui.Momentan,tot ceea ce conteaza este sa nu ii mai vada lacrimile siroindu-se pe obrajii ei imbujorati,sa nu ii mai auda respiratia accelerata si inima batand nebuneste,parca tresarind la fiecare suspin.
La un moment dat se opreste din plans si realizeaza unde se afla.Este in bratele lui!Este cuibarita la pieptul lui si ii simte caldura si aroma atat de bine cunoscuta.Dar ce cauta ea acolo?Tot ce isi aminteste este plimbarea singuratica prin parc,pasii timizi si nesiguri,gandurile confuze si lacrimile care nu se mai opresc.Stie ca pasii o duc undeva,dar se lasa purtata de ei.Nu stie ce i s-a intamplat-durerea este mult prea apasatoare si nu vrea sa lase imaginile sa se deruleze pentru a retrai acele clipe cumplite.Se simte ca o naluca,pierduta intr-un parc cunoscut, si totusi, atat de strain...
Ultima amintire este cea a unui felinar,singura lumina pe care o deslusea in intunericul ce o inconjura.Apoi,ochii i s-au inchis si continua sa mearga,sa mearga...Oare unde va ajunge?Oare unde o va purta inima?
Raspunsul se afla acum in fata ochilor ei.Acum,cand il priveste in ochi vede neliniste,teama,ingrijorare,alinare,usurare,caldura si aceeasi iubire dintotdeauna.In acest moment este singurul adevar din viata ei,este singura certitudine,singura ancora,singurul vis...A si uitat clipele in care au stat departe unul de celalalt.Tot ce vrea este sa il simta langa ea,sa ii simta inima batand langa a ei,sa simta ca din imbratisarea lui nu se va mai trezi si va ramane mereu prizoniera intr-un paradis rupt de lume.Dar va ramane cu el...
Privirile lor se intalnesc si se regasesc.Fiecare a suferit,fiecare a cunoscut dezamagirea,fiecaruia i-a murit un vis,fiecare simte ca si-a pierdut o bucata de suflet si se simt incompleti.Simt ca le lipsesc niste piese pentru a completa acest puzzle.Dar in ciuda acestor schimbari,ceva este neschimbat...ceva ce transcede timpul si nu se erodeaza,ceva ce dainuie si elibereaza inimile.
Povestea aceasta nu a cunoscut sfarsit si astazi ma gandesc la cei doi indragostiti.In acest sfarsit de an,le doresc tuturor sa aiba parte de asemenea povesti in anul ce va veni si sa isi imparta bucuriile si lacrimile cu cei pe care ii iubesc.
Un an nou plin de iubire!

P.S.Sa nu uitati de sampanie si de struguri,pentru noroc si bogatie in anul urmator.;)

Un nou inceput

In preajma sarbatorilor parca ceva s-a schimbat si s-a trezit si ea...Parca a dormit in tot acest timp si nu ii vine a crede ca a lasat timpul sa treaca.Isi simte inima usoara ca un fulg si poate zbura cum nu a facut-o niciodata.A dormit multa vreme si s-a lasat prinsa intr-un dans al durerii,intr-o sfera a intunericului.A uitat ca exista si un loc plin de lumina care mereu va fi al ei;a uitat sa mai creada in renasterea din cenusa precum un phoenix;a uitat ca pana si durerea are capat si nu poate dainui vesnic-treptat,ea dispare si intr-o zi te trezesti si spui:"Unde este?O simteam in mine ca un abis de neimaginat,dar acum...a ramas doar lumina."Credea ca durerea va fi mereu la fel de mare si nu spera ca intr-o zi se va confirma teoria conform careia nimic nu este vesnic.Astazi,se uita in oglinda si nu stie cine este aceasta tanara plina de viata,care explodeaza de bucurie si care are in ochi o sclipire pe care o credea pierduta-acea scanteie care ii surprindea esenta.Nu a luptat cu lacrimile si cu tristetea,le-a trait cu aceeasi intensitate cu care traieste fiecare emotie.A avut ocazia sa iasa din acel abis,dar a preferat sa cada in gol si sa uite de ea insasi,nu a mai cautat vreun motiv pentru a continua lupta,a devenit doar o aparitie neinsufletita,o naluca...Nici vocile celor pe care ii iubeste nu au mai trezit-o,nici strigatul lor disperat de a ramane langa ei.Se indeparta tot mai mult,nu era constienta decat de propria suferinta si chiar daca stia ca lasa in urma tristete,lacrimi si multe suflete pustiite,continua sa cada.Poate ca era egoismul cel care nu o lasa sa vada toate acestea,poate slabiciunea,poate teama sau lasitatea-nu isi poate da seama acum.
Inchidea ochii si simtea cum lacrimile ii scaldau chipul si le lasa sa cada.Simtea ca nu va mai putea sa indure pana la final,simtea ca se afla intr-un cerc fara sfarsit,simtea o gaura in piept care devenea din ce in ce mai larga,simtea ca nimeni si nimic nu ii va fi balsam pentru ranile suferite.Gandul ca ar putea continua asa o seca,o consuma,dar la capatul fiecarei zile cand venea momentul sa se duca la culcare stia ca nu facea nimic pentru a-i pune capat,ca se mintea singura cand spunea ca nu exista o cale de a se salva,ca raspunsul il are inauntrul ei-trebuia doar sa-l caute.Cu aceast gand punea capul pe perna,inchidea ochii si incepea sa viseze,dar chiar si in vis era prizoniera in propria inchisoare interioara.Acum se gandeste ca aceasta este cea mai grea de indurat dintre inchisori,cea pe care ti-o creezi singur.Zidul de netrecut dintre realitate si inchisoarea ei devenea tot mai puternic si o izola de tot ceea ce insemna viata.
Ceea ce a salvat-o in final a fost propriul subconstient.Solutia a venit tot din interior si exact in locul unde isi crease propriul intuneric,a aparut un licar de speranta.Poate ca uneori putem ascunde soarele cu un deget,dar nu o poti face la nesfarsit.La fel ca si aerul care exista,dar nu il putem vedea,la fel ca si iubirea care nu poate fi ascunsa,la fel ca si gandurile pe care nu le poti ignora,lumina si-a facut loc in acel abis si caderea s-a oprit incet,dar sigur.A deschis cu adevarat ochii pentru prima data dupa o lunga perioada de somn si trezirea a fost ca un nou inceput.Si-a dus mana la inima-o simtea zbatandu-se neregulat si i-a trecut prin minte imaginea une pasari colibri.Se concentra pe fiecare bataie si a simtit cum se stabilizeaza,cum isi regaseste ritmul constant.Si-a lasat mana pe langa corp si a realizat ca nu mai avea nicio gaura in piept.Durerea nu mai era acolo,doar un fior slab de raceala...
S-a ridicat din pat si s-a dus la geam.Privea cu surprindere prima zapada-cu cata nerabdare astepta in fiecare an primul fulg de nea si prima bataie cu bulgari!Anul acesta nu simtise nicio emotie cand se gandea la Craciun,la iarna,la lumina sarbatorilor.Cate pierduse...Dar acum ca s-a trezit nu va mai pierde niciun minut.Pe chip i se vedea o urma de tristete,dar un zambet s-a schitat apoi timid,si tutusi,plin de speranta pentru acest nou inceput.

A darui

Cat de dificil poate fi sa daruiesti un zambet si o privire calda?Cat de mult iti poate lua sa le acorzi celor din jur cateva momente in care sa ii asculti?Se gandeste tot timpul la asta si nu poate intelege de ce este atat de greu pentru oameni.
In timp ce paseste incet pe aleea din parc,inchide ochii si isi deschide inima.Este atat de usor sa daruiesti...dar la fel de usor sa fii ranita.Vocile persoanelor dragi i se deruleaza in minte si chiar daca afara nu se aud decat soaptele vantului,in interiorul ei se da o lupta intre ceea ce simte si ceea ce crede ca ar trebui sa faca.Stie ca cei din jur au dreptate,dar cum se poate transforma peste noapte?Ei nu inteleg ca bucuria pe care o simte daruind nu asteapta nimic in schimb,nu doreste sa fie apreciata pentru ceea ce face-tot ce vrea este sa poata spune:"Am lasat in urma mea numai zambete si unde nu erau am incercat eu sa le fac o schita."Dorinta ei de a imparti bucurie,de a sterge lacrimi si de a lasa un zambet oriunde se duce este ceva mult mai puternic decat tristetea pe care o resimte cand este ranita de cei la care tine.Este adevarat ca nu se poate sa nu cunoasca durerea,dar nu este bine sa o lase sa puna stapanire pe ea atunci cand isi face simtita prezenta.
Mai inainteaza cativa pasi...Simte cum vantul ii mangaie pielea si deschide ochii pentru a se bucura de ultimele clipe de toamna.Se gandeste ca si viata este astfel,ca anotimpurile-are un chip frumos si un chip trist.Nu se poate preface ca nu vede si acea parte trista a vietii,dar poate tocmai de aceea incearca sa ii ofere un alt contur.Nu poti ascunde soarele cu un deget,dar poti aduce un strop de lumina in orice intuneric ,poti desena un suras pe orice chip umbrit de tristete,poti aprinde o scanteie in orice ochi lipsiti de spirit.
In timp ce surprinde cu privirea o frunza ratacita in aer,pe propriul chip ii apare un suras timid,melancolic,dar si strengar si plin de intelesuri numai de ea cunoscute.Gandurile ii fug la ziua de astazi si la chipurile celor pe care ii iubeste...In aceasta zi a auzit ceva ce nu ii mai spusese nimeni de multa vreme:"Esti mult prea buna,pui multe la suflet".Persoane dragi ii confirma din nou cel mai mare defect pe care il are,dar si cea mai mare virtute.Este surprinsa cand aude de fiecare data cuvintele rostite de ei,ca si cand ar fi prima oara cand le aude.De fapt,este oarecum amuzata sa auda mereu acelasi lucru deoarece oricat ar auzi,nu isi va schimba obiceiul de a fi acolo prezenta cand este nevoie de o prezenta pozitiva,de un gand bun,de un ajutor venit la timp.Riscul de a fi lovita unde o doare cel mai tare este mare,dar de ce sa traiasca mereu cu teama aceasta?Mai devreme sau mai tarziu toti cunoastem durerea...Ea o cunoaste si a inceput sa ii faca fata onorabil.
Inchide ochii din nou si respira profund.Aude o voce placuta care ii spune pe nume si o alina cu multa dragoste.Se lasa cuprinsa de liniste si o pace profunda ii cuprinde sufletul.Da,stie ce are de facut si se simte impacata cu sine.
Intr-o clipa se schimba si decorul si cand deschide ochii vede un prim fulg de nea topindu-se in palma ei.Se pare ca si ultimele clipe de toamna s-au scurs,semn ca si timpul se scurge pe nesimtite...

Se uita la ea cum zambeste si traieste clipa.Cand s-au schimbat rolurile?De cand nu mai este el cel caruia ii daruieste zambetul ei?Poate ca l-a uitat si a mers mai departe,dar el nu intelege acum de ce il doare si de ce ii vine sa se duca dupa ea.A renuntat cu mult timp in urma sau cel putin asa credea...Astazi,mai mult ca niciodata ii venea sa isi dea palme si se gandea:"Cat de tampit am fost!Am avut-o si am renuntat la cea mai frumoasa poveste din viata mea."Simtea ca lumea s-a oprit acolo,ca timpul nu s-a mai scurs si el a stat in loc,privind-o-era mai frumoasa ca niciodata,dar privirile ei nu erau indreptate spre el;a vrut sa o faca sa il uite,sa mearga mai departe,dar acum cand o vede plina de viata si cu zambetul pe buze simte o furie de neinteles pentru ca isi da seama cat de prost a fost sa o lase sa plece.O privea glacial,nu puteai citi nimic in acei ochi caprui care odata o captivau,dar in spatele acelei priviri amitirile au inceput sa se deruleze...Primul sarut,primul cuvant de alint,primul "Te iubesc!",prima cearta si apoi prima impacare.Senzatia aceea calda cand o simtea in bratele lui si stia ca ii apartine intru totul,tacerea plina de raspunsuri blande si lacrimile fara inteles,certurile copilaresti care se terminau printr-un sarut care sa le inchida gura cand deja spuneau mult prea multe lucruri fara esenta.Nu s-a scurs mult timp de atunci,dar s-au schimbat atat de multe lucruri de atunci.El s-a schimbat,la fel si ea,dar pierderea se resimte la fel de puternic si regretele sunt la fel de mari.Dorinta de a da timpul inapoi este din ce in ce mai puternica,dar ratiunea nu lasa inima sa vorbeasca pentru niciunul dintre ei.Parca ar astepta ceva-ceva care sa readuca totul la normal,ceva de bine.
Povestea aceasta inca nu si-a cunoscut finele si ultimele pagini nu au fost scrise.Poate ca intr-una din zilele ce vor urma,cineva isi va lua inima in dinti si va face ceea ce trebuie:va lasa sufletul sa vorbeasca in locul ratiunii.Uneori nu ne dam seama,dar sentimentele pot sta ascunse multa vreme.Ceea ce uitam este ca iubirea mereu isi cere drepturile si este ca oxigenul-nu o poti vedea,dar o poti simti cu toata fiinta.Mai devreme sau mai tarziu si personajele de mai sus isi vor scrie propriile randuri...Tot ce astept acum este sa le pot citi si eu...

Regasire

Sta singura la fereastra si viseaza...ca de obicei.Viseaza cu ochii deschisi si are parte macar pentru cateva momente de liniste.Si-a luat un caiet cu ea si are un creion in mana-nu a mai compus de multa vreme.Este o schimbare majora avand in vedere ca nu trecea zi fara sa compuna,nu trecea zi fara sa nu se gandeasca la cel putin doua versuri si sa le scrie pe orice foaie alba pe care o gasea.Asta se intampla inainte,dar in ultimul timp nu a mai scris nimic.Nu stie daca a ramas fara inspiratie,dar asta nu este un motiv.Inspiratie are,dar nu si dorinta de a scrie.A uitat sentimentul acela de usurare,de libertate sufleteasca pe care il avea atunci cand isi exprima toate gandurile intr-un vers.Dupa multa vreme si-a regasit dorinta de a crea si acum simte nevoia sa scrie din nou,dar despre ce?Se uita pe geam.Analizeaza fiecare detaliu al imaginii pe care o are in fata.Se lasa cuprinsa de emotii,de ganduri si un val de caldura o cuprinde si nu stie de unde...Incepe sa scrie un cuvant,apoi o fraza...Are o senzatie de deja-vu si zambeste timid,dar cu subinteles.Stie ce s-a intamplat-de-a lungul zilelor-au avut loc atat de multe schimbari,incat s-a pierdut pe sine in toata valtoarea aceasta de intamplari si de emotii noi;stie ca ii este greu sa se regaseasca,dar astazi i s-a confirmat faptul ca nu s-a schimbat.In interiorul ei se afla aceeasi fata de atunci,trebuie doar sa o caute si sa o lase sa zambeasca din nou,sa o lase sa simta si sa viseze din nou.Ea nu a mai lasat-o...Acum a simtit nevoia sa scrie,ceva ce a mai incetat sa faca cu trecerea timpului.Poate este un semn ca lucrurile vor deveni la fel si va fi din nou impacata cu sufletul ei,nu ii va mai fi teama ca a pierdut piesele si nu le mai poate pune la loc.Versurile ei au prins din nou viata si vorbesc in locul ei.Compune si astfel se deschide,nu se mai inchide in ea si nu se mai condamna la tacere si izolare.Pentru prima data dupa multa vreme se simte linistita,dar o sperie aceasta liniste la fel de mult pe cat o bucura.Cine stie?Ziua de maine aduce mereu ceva nou si in seara aceasta,o fata si-a regasit darul si a inceput sa isi recupereze zambetul pierdut.Urmeaza acum sa isi regaseasca si esenta ei ca om.Nimic nu s-a schimbat pentru totdeauna,ci a fost doar ascuns si uitat.este timpul sa se trezeasca din nou.