Drumul

Nu o știe nimeni, nu au văzut-o niciodată prin zona lor, munții cenușii, dealurile verzi sau apele tulburi nu au mai cunoscut atingerea pașilor ei, urma lor pe drumurile nordice, respirația ei este un element nou într-un teritoriu care nu este obișnuit să fie tulburat. Înaltă, cu părul de nuanța chihlimbarului și ochi profunzi, de un cenușiu întunecat, pielea de un ten alb, deschis, îți amintește de atingerea mătăsii pe care vechii artiști druizi o produceau pentru doamnele din cântecele barzilor. Pasul îi este grăbit, mantia întunecată se încadrează perfect în peisajul rece precum sticla înghețată, gândurile ei aleargă pe calea văilor ce o întâmpină după trei zile de mers, cercetează cu un al șaselea simț orice element din preajma sa, este prudentă. Nu vrea să riște nimic, viața celor dragi este mult prea importantă, iar timpul îi poate deveni deopotrivă aliat și dușman. În lumea în care ea trăiește în prezent cei slabi nu au câștig de cauză, onoarea este relativă, mândria declanșează furtuni și parșivitatea câștigă în jocul instinctelor. Știe să joace propria carte astfel încât să obțină ceea ce vrea și să disimuleze rolul de om crud, nepăsător, care mizează doar pe propria voință, să înfrunte ceea ce vine, să se prefacă, să devină un cameleon, dar după ce părăsește teritoriul inamic redevine cea care face ceea ce dorește, singurul ei dicton este dat de propria putere, de capacitățile de a se furișa, dar și de a lupta când vine momentul. Dă piept cu dușmanul și până nu îl extermină nu își găsește liniștea, își apără oamenii dragi și onoarea prin jocul puterii, un joc pe care mulți îl pierd pentru că se pierd pe ei înșiși pe drum, răzbunarea se lasă greu așteptată, dar așteptarea întărește sufletul, oțelește voința și ascute simțurile, omul învață să aibă răbdare. Femeia asta mizează pe forța ei, dacă e nevoie să distrugă o va face, dacă este nevoie să trădeze, o va face, dacă este nevoie să iasă în față și să-și cunoască moartea, va aștepta să-și regleze conturile și apoi se va lupta cu ea în arenă, nu îi este frică. Înaintează rapid, dar prudent, simțurile îi sunt tot mai ascuțite, chiar și șoaptele vântului îi pot da un reper în ceea ce o să urmeze pentru că drumul pe care a pornit nu aduce niciodată nimic bun, dar riscul este al ei. Mereu i-a plăcut să riște, chiar și când miza este mare, dar să îi ferească soarta blestemată de cazul în care va pierde tot ce are pentru că cineva care nu mai are nimic devine imun la durere, dispreț, amar sau frica de moarte. Viața îți devine un ger etern, un întuneric fără vreo crăpătură prin care să treacă lumina, îngheți și tu la fel ca și sufletul- asta, atunci când pierzi totul. Lumea din jurul ei se pierde odată ce înaintează, e aproape, o simte. Răul are propriul miros, a putreziciune, a hău adânc și fără capăt, e din ce în ce mai aproape și o pune în gardă. Zâmbește amenințător, știe exact cine își va găsi sfârșitul când va fi ajuns la destinație pentru că ea nu are de gând să moară, nu are de gând să renunțe acum, scena încă o cheamă și actorul principal nu va pieri înainte de actul I. S-a născut învingătoare, norocul nu a fost atras de ea, și l-a făcut singură, cunoaște semnificația luptei și nu a pierdut niciun război, nu are de gând să înceapă, dar dacă se va întâmpla asta oricum o să aibă grijă să nu o uite nimeni, să rămână pe buzele lor trecerea ei, vizita pe care le-o face acum. Are grijă ca atunci când oamenii îi pronunță numele, să o facă cu respect, nu cu teamă, să fie sinonim cu forța, cu voința și cu îndeplinirea datoriilor, cu renumele de onoare. Sentimentele? Da, sunt esența omului, dar trebuiesc ferite de ochii celor care le pot folosi ca slăbiciuni împotriva ta. Într-o lume a intereselor, ele trebuiesc protejate și ascunse pentru a nu deveni arme împotriva ta. Este adevărat că sunt totuși sursa propriei ei tării, nu ar avea același spirit, aceeași siguranță fără ele, dar dacă le va pierde va rămâne doar setea de răzbunare. Merge în continuare, lasă văile și dealurile în spate și munții, lasă deoparte gândurile despre emoții și pierdere, acum o așteaptă în față doar o luptă, o înfruntare, o să se preocupe mai târziu de restul, pe drumul de întoarcere. Momentan, ascultă în continuare șoapta vântului, îi place ce aude și un rânjet promițător, rece, îi înflorește pe chip.