„E gol și aerul este prea vechi, prea aglomerat. Bântuie câteva particule rămase în urma plecării, particule de praf care se ridică dacă îndrăznesc să deschid geamul și nu mă lasă să aerisesc spațiul. Praful și aroma de povești uitate și pierdute mă îneacă, are un iz înecăcios de dulce și de putrezit, dar mucegaiul de pe podea a fost curățat chiar înainte să plec, așadar nu înțeleg ce rost are să mă întorc. De ce revin aici? De ce revin să observ golul și să devin una cu el când mă poate persecuta fără să vin direct aici? E suficient să adorm și nu mă lasă în pace, mă invadează în singurele clipe în care aș putea să sper să regăsesc ceva din mine pe un alt tărâm unde poveștile și zânele sunt parte din scenariu. Golul din care lipsește pustiul, jocul care nu are reguli și tabla de șah fără rege și regină, asta redefinește haosul din camera în care mă reîntorc. Pare să nu fie nimic aici, dar știu unde a fost așezată fiecare piesă și nu pot să privesc de două ori același colț fără să vizualizez trecător existența întreruptă de ceea ce s-a aflat odată acolo. Praful, praful ăsta care se ridică nu mă lasă să respir, îmi blochează gândurile cu sens și mă aduce într-o lume vagă, unde nu am toate simțurile active, ci doar imagini, un întreg film mut într-un plan al nuanțelor, fără contur, umbre sau lumini, întuneric ce întrerupe uneori derularea lor, dar nu mă lasă blocată în beznă.”
Vede doar golul, dar nu înțelege răcoarea din cameră și nu a intrat acolo când a deschid fereastra. Nu înțelege că ea este frigul, ea este umbra ce bântuie propriile nopți și îi fură somnul, nu e martora nopților în care fuge și îngheață ceea ce atinge, căci asta a rămas în urma plecării - revoltă mută și tăioasă ca vijelia din decembrie. A ajuns să bântuie unde era cândva prezentă ca o rază proaspătă a dimineții, a ajuns să distrugă unde țesea amintiri frumoase și a ajuns să râdă când regretele dispar, când nu-i mai rămâne nimic și poate să urmărească drumul lor trist, la fel de trist pe cât e al său. Râde de amarul pe care îl simte pe buze, râde de pustiul pe care îl resimte în cameră, râde de lacrimile ce-i înjunghiau ochii și mândria cândva, râde de prostia de odinioară și de nălucile care păzeau propria închisoare. Gratiile ei erau precum un voal, avea impresia că putea trece prin ele, dar erau un labirint material, o înșelau și deveneau dulci curve ale libertății de a simți și de a zbura fără plasă. Nu o preocupau, nu le vedea, vedea doar lupta și idealul situației, vedea doar povești unde era un singur capitol pe final, iar cerneala avea nuanțele deschise ale emoției înșelătoare. Emoția era oglindă pentru calitate, nu observa, nu vedea, deși avea în față aceeași reflexie. Sentimentele se vindeau dorinței de a visa frumos, dar ea a murit, căci realul nu făcea parte din ecuația nălucilor.
Acum e totul rece și ochii ei, cândva nuanța caramelului, s-au schimbat. Căldura lor a adormit și sunt la fel de solitari precum un suflet rătăcit. Caramelul a înghețat, culoarea lui a rămas, dar dulceața a dispărut, are tonalitățile ascuțite și lipsite de viață ale albastrului, simți cum tresar doar la ecourile albe ale alienării. Spiritul a murit sau a adormit, dar avertismentul privirii ei este mai periculos decât intensitatea cu care a crezut demult că finalul va fi altul. Nu s-a pierdut nimic, doar s-a transformat, a luat foc ceea ce era slab și cenușa a luat forma puterii, Condorul de munte este la fel de puternic, iar vitalitatea lui s-a conservat în lupta pentru supraviețuire, dușman fiindu-i chiar cel ce ar trebui să-i admire zborul și libertatea de a alege, omul. Precum condorul, ea își conservă resursele și revine sau dispare pentru totdeauna din calea celor pe care alege să nu îi mai primească în propria poveste. Poate chiar există zâne și în povestea ce urmează...
„Mi-e imposibil să respir în camera asta, este goală, dar amintirile sunt înghețate, la fel ca timpul acesta blocat chiar aici. O cafea, o țigară și un râs isteric - unde m-am pierdut? Când am devenit o crăiasă a iernii? Când a uitat pielea mea mângâierea dulce a unui zâmbet sincer? Când a devenit caramelul meu o altă pată de albastru glaciar? Râd isteric, râd amar, râd cu ecou și ecoul mă pierde pe mine până când ajung doar o entitate mută. Nu-mi aud bătăile inimii într-o armonie caldă, aud doar bătăile constante ale existenței fără ancoră.”
Gol, rece și tăcut, așa este adâncul căprui al ochilor ei. Tăcută este camera, mută este durerea și grăbită este lumea ce merge mai departe și se află de partea cealaltă a ferestrei. Nu are nevoie să meargă mai departe, căci drumul ei a fost mereu același, doar s-a oprit pentru o clipă, a revăzut camera goală și caută un licăr de viață în locul în care a murit copila și s-a trezit femeia. Momentan, doar praful și spațiul gol stau mărturie a ceva ce a existat cândva în acea încăpere. Umbră a cuiva care doar visa demult la ceea ce va trăi, acum acționează, aduce visul în planul real al prezentului, ziua de mâine e o binecuvântare și un blestem, dar există și promite. Gheața se topește și ea, recele nu poate exista fără cald, deci golul îi va umple viața la un moment dat, certitudine sau pariu?
„Mă înțeapă ochii, dar nu plâng, râd, și nu are un gust amar. Mă voi salva.”
