Oglindă

Oglindă. Oglindă pentru a te vedea așa cum ești când nu lași vălul să cadă și să fie vizibil. Oglindă pentru propria-ti trăire, oglindă și atât. O oglindă care îți fură simțurile și îți păcălește realitatea proiectată, dar este doar o nălucă. Ce faci? Îți vine să o spargi și să preferi să pornești în căutarea cioburilor decât să te revezi cum erai. Este șocant. Ar fi fost și mai șocant dacă timpul nu ți-ar fi dat deja lozul "câștigător" printr-o reflexie timpurie. Un simț întârziat. Poate. Oglinda este curva timpului și cu asta se explică tot. Se vinde mereu, iar tariful este unul scump, sufletul. Timpul devine un pește pretențios și cere tot mai mult. Asta este valoarea unui suflet, nu? Știam că este neprețuit, dar oglinda nu te lasă să crezi asta la nesfârșit, timpul pune presiune pe fiecare noțiune tangentă cu emoțiile tale. În acest caz, tu cui rămâi? Oglindă trădătoare, văl care nu cade, timp care nu iartă.

Cauți cioburi. Le găsești, oare? Le lipești? Arată la fel? Să presupunem că repari oglinda după ce o sparzi. Nu există nicio crăpătură? Nu poți vedea spațiile goale? Greșit. Chiar rămân spații goale care cândva erau un întreg. Goluri ascunse ochiului uman, dar vizibile cu ochii propriei simțiri. Privirea asta nu poate fi mințită, te dezbracă de toate vălurile pe care le iei pentru a ascunde ceea ce nu dorești să iasă la lumină. Poți minți ochi, suflete și gânduri, dar nu poți minți esența. Ea va fi mereu prezentă, ascunsă după un văl sau nu, în fiecare oglindă care îți va ieși în cale. Va fi mereu acolo o oglindă care îți va reaminti ca poți minți, dar nu poți schimba. Adevărul va fi acolo, doar lasă-l să îți vorbească și te va bântui în momentele de vulnerabilitate. Fiecare crăpătură va purta amprenta propriei minciuni și în adâncul sufletului vei ști că acolo nu există soluția ultimă, disimularea. Vrei să accepți sau nu, crăpăturile nu pot fi ignorate. Indiferent de diametru sau arie, chiar și moleculele pot fi surprinse de microscop. La fel este și aici. Ai un microscop care nu te lasă să ignori celulele acelea care fug și totuși... Rămân acolo toate.

Te reîntorci în faza în care oglinda este intactă. Te sperie în continuare. Cum ai ajuns aici? Vezi o pereche de cercei, un trup mlădios, un chip trist. Nu este aceeași persoană, dar nu aparența este asemănarea pe care o vezi.

Oglindă, oglindă... Nu poți să te spargi singură?

Umbră

Stau pe o bancă. Simt soarele în spatele meu și o ușoară adiere de vânt care îmi înfiorează un pic fiecare fibră și țesut. Am o umbră în față, o văd pe cimentul rece. E o umbră, e a mea? Cred. Fizica așa ar spune. Dar ce e ea până la urmă? Are exact aceleași mișcări, parcă mă uit în oglindă. Ascult muzică la căști, eu mă mișc pe ritmurile care îmi inundă auzul și umbra are aceleași gesturi. O văd, o urmăresc în timp ce scriu. Umbră, cine ești?

Nu mai știu cine sunt, draga mea. Sunt tu sau doar o umbră a propriei tale ființe? Sunt doar o dedublare sau chiar suntem una și aceeași? Simt ca tine? Plâng ca tine? Râd ca tine? Avem același suflet? Nu știu nici eu pentru că nu știi nici tu?

Nu am nicio idee. Te privesc și mă întreb același lucru. Vrei să știi adevărul? E greu de explicat, dar cred că îl percepi. Eu cred că ești prelungirea existenței mele. Eu simt, eu plâng, eu râd, iar tu primești mesajul în formă finală și îl întorci pe toate fețele. Cred că ești propriul meu psiholog tăcut, doar stai ascunsă și îmi șoptești prin gesturi ceea ce graiul nu poate transmite. E bună teoria mea? Nu am procesat-o rapid, mi-a luat ceva timp, am folosit clipa ca pretext și fără să îmi dau seama mesajul final a devenit un laitmotiv atât pentru mine, cât și pentru tine. Sunt un mic Albert, dar merg pe principiul de "autocondiționare". Prin analogie, chiar și tu ești un efect al propriei mele condiționări inconștiente. Îmi pare rău, nu asta intenționez, dar încerc să te las să mă vezi cum te văd și eu pe tine. Nu te voi mai ține sub control permanent, autocenzura ne face rău amândurora, cred. Ce spui?

Dacă ți-aș răspunde la mesaj printr-o lacrimă, ai înțelege ce vreau să îți spun prin asta? Tot tu ești cea care mi-a dat de lucru. Ți-ai folosit sufletul ca intermediar și cum eu nu pot da glas niciunui cuvânt, ți-am trimis ca mesageri emoțiile, știu că ți-e teamă de ele, așadar, te provoc. Te provoc să îți fie frică să te temi. Inteligentă mișcare? Cum te poate ajuta răspunsul meu? Simplu. Îți aduni resursele de toate tipurile și le pui la lucru. Stați la o șuetă și vedeți dacă greșesc, până la urmă eu sunt tu și cum tu ești o existență umană, înzestrată cu specificitatea tipului tău, ești supusă aceleiași greșeli.

Îți place să comunicăm din câte văd. Uneori ești o mică perfidă, știi, dar taci. Automat, eu iau tăcerea și caut alte motive pentru ea. Dracu' știe cum le găsesc, dar ce îți place să te joci! Mintea mea joacă poker cu sufletul meu: totul sau nimic. Tu ești cea care trage sforile acestei partide de cărți, iar eu sunt cea care se arde sau se îneacă cu fum. Ce ar trebui să aleg? Să fiu scrum sau să fug intoxicată cu monoxid? Stau sau fug?

E alegerea ta. Tu ai spus. Eu trag sforile, dar tot tu ești maestrul care deține controlul sforilor și hotărăști când tragi cortina sau când o ridici. Eu nu țin cu nimeni, doar cu tine. Ai grijă! Ai grijă să nu cazi. E greu să zbori și să te lupți cu gravitația, dar să ajungi la pământ e mai dureros. Ești aproape de pământ, fii atentă cum aterizezi!

Ai darul filozofiei, dar tot te întreb: tu ești eu? M-am pierdut.

Liniște?

Același pat, aceeași dilemă. Liniște asurzitoare? Poate. E atât de multă în jur, parcă strig în gol un sunet mut. Blestem sau binecuvântare? Ambele. E acea liniște când te poți auzi, când te poți asculta, când vorbești tu cu tine. E magie. Nu te scoate nimeni din lumea ta, iar propriile gânduri devin muzică, precum sunetele dulci ale unei cutiuțe muzicale. Eu sunt balerina fixată în centru, mă învârt pe ritmul dat de acele sunete și savurez în tăcere balada propriilor trăiri. E frumos, sublim! Îmi gâdilă simțurile și valsez cu propria inimă, îmi încântă auzul și simt gustul dulce al momentului de liniște, fundalul vine în întâmpinarea unei împliniri spirituale pentru simplul fapt că pot discuta cu mine însămi pentru câteva clipe. Ceasul se pierde în fundal, nu-i mai aud ticăitul, a devenit parte din propriul meu cântec?

Timpul se comprimă, nu-l mai percep. Am ochii închiși, dar savurez. Știu că nu îmi cântă Vivaldi acum în cameră, dar liniștea are ceva din farmecul creațiilor maestrului. Pace și totuși... Mă răscolește. Are și liniștea propriul ei crescendo, este antiteza dintre sunetul mut al exteriorului și paradoxalul sunet de vioară care îmi redecoreaza interiorul, vioara are propriile ei acorduri sufletești, este o rebelă fără scop, dar îi place să încerce noi partituri sau să le repete pe cele vechi cu și mai multă pasiune. Dacă îi dau eu prima notă, se joacă cu întreaga gamă și nici măcar nu mă anunță. Liniștea devine scena ei. Da, în asemenea momente, liniștea este o binecuvântare.

Blestem. Poate fi și un blestem. Mă fură tăcerea, mă fură și mă manipulează tocmai prin ușurința cu care mă conduce pe diferite acorduri. Chiar și balerina ar fi obosită de la același dans, pe același ritm, unul care îi dă timpul infinit pentru a-si defini eleganța mișcărilor și în același timp îi fură dreptul la o pauză. O pauză în care să își schimbe pantofii de dans cu o pereche de tocuri, poate o tentează un tango argentinian. La fel este și liniștea surdă, nu-mi dă șansa să am gândul adormit, fuge cu el pe alte meleaguri, vânează taine pe care inconștientul le ascunde, asimilează coordonatele reperului meu sufletesc și le proiectează într-o altă dimensiune. Gândul e un trădător, dar emoția este curtezana tuturor actelor conștiente sau inconștiente, se vinde celui care mă va trăda mai repede. Ce mișelie! E hilar. Trădare la nivel înalt. Propriul univers se dă de gol? Fugi, fugi înapoi pe cărarea ta, altfel schimb acordurile liniștite cu unele aducătoare de furtuni. Mă trădați? Exil temporar. Hi, hi, hi. Cred că nebunia devine parte integrantă din jocul acesta, iar liniștea este ca un șarpe cu două capete, binecuvântare și blestem.

Diferența dintre balerine: aceasta nu e de plastic.