Ciclu

Cioburi de sticlă și frânturi de azur. Atracția care zgârie rațiunile taie în vid precum ciobul, dar ajung în raza ei frânturile de acid colorat. Profunzimea lor de gheață înțeapă deducția și invită paranoicul să creeze scenariile unei noi ciocniri între ce simte și ce trebuie să ia. Ia cu o mână, iar cu cealaltă tremură în a îndrăzni să arunce. Să arunci nu înseamnă pierdere, dar va aduce risipa nimicurilor. Nimicul devine tot pentru pierzător, care nu uită să riște. Pierzătorul atrage, dar e miraj fizic, nălucă cu contur și fibră. 

Năluca mea revine când își amintește să nu lase memoria să îmi arhiveze dorințele. Nu vrea să trec pe lângă ea și să nu simt că mă urmărește. Vrea să fie vizibilă, vrea să îmi testeze limitele, dar ceasul mă scoate deja din minți și aștept uitarea. 

„De ce mă vrei adormită în haosul albastru? De ce mă furi de unde îmi poate fi bine și cald? De ce nu zbori către un alt infinit de miere? De ce nu te oglindești în alți ochi de chihlimbar? Auriul meu deja s-a topit și a rămas schelet de retină când te vede. Poate minte și încă nu a trecut dincolo, în zona caldă, dar de ce să îmi ții ochii lângă tine? De ce să nu se bucure frumosul de nuanțele tăcerii mele? De ce să nu descopere un alt el focul esenței demente? De ce să fug de tine? De ce nu încetinești când vezi că am obosit? De ce ești mereu în contratimp? De ce nu-mi pui întrebările capcană? De ce îmi spui doar expresii mute și aștepți să le răspund cumva? De ce nu mă recunoști? Doar mă știi de atunci, de acum sau de cândva, cânt temporalul se dilua la un singur gest. De ce nu vrei concretul și cauți nebunia neînțelegerii? Mesajele cifrate în amor sunt ca migrena din dormitor. O folosești la nesfârșit, până îmi dau seama că tu ești cel ce-a greșit, iar eu am pierdut când te-am lăsat s-o faci.”

„Atât.”

„Vrei atât sau mai mult? Eu fug, dar tu alergi prea sigur. Nu ții pasul cu mine, vrei să îmi ieși la stop. Vrei să-mi furi startul în cursa către un altul, dar am pierdut deja ruta ocolitoare când te-ai rătăcit odată cu mine. Surpriza mea poate deveni șocul tău neprevăzut.”

„Cutie neagră.”

„Cutia ta neagră este puzzle-ul meu fără piese și lacătul fără cheie. Am doar câteva elemente de contur, iar tușul pentru umbre m-a costat prea mult, o întreagă panoramă de culori. Aveam mai multe nuanțe la dispoziție, dar prin jocul nebun și haosul de pensule, am pictat doar o secundă în timpul meu dilatat și acolo s-a oprit. Am văzut din nou. Și am continuat să tac, deși vorbeam prin imagini derulate și tonalități ale ochilor.”

„Tac.”

Cântec

Cântec de foc și gheață. Lemnul arde, scânteile îmi fac un semn și mă apropii. Mă apropii și ascult cântecul jarului parfumat. E un parfum ars, o notă de iluzii furate și posibilități risipite, acestea devin acum o parte din cenușa albastrului meu acid. Ascult povestea scânteilor și încerc să ignor atracția flăcărilor, vreau să aud cum se termină, căci cenușa e produsul final, nu? 

„Rece, dur, cu o temperatură ce te duce cu gândul la vremurile demult apuse, la zilele în care zâmbetele înghețau doar la atingerea ei, iar sufletul hoinărea pe meleaguri pustii, unde să fugă de ceea ce o apăsa, să fugă de cel care îi furase chipul. A fugit mult timp, nu o alerga nimeni, dar a fugit de ceea ce o înconjura și visa să rămână pierdută de toți și de toate. Voci ale prezentului o chemau înapoi în timpul din care face parte și trebuia să treacă vălul în partea celor vii, nu putea să rămână a nimănui sau să riscă să ajungă doar a umbrelor. Voci dragi, voci care aduceau cu ele ecoul unor amintiri calde, trezeau țesătura sufletului din umbră și croiau și un altfel de văl, unul drag, cu nuanțe vii, dar vagi, odată ce au rămas uitate și blocate în alte clipe ale existenței, într-un timp alterat al amintirilor. S-a întors înapoi, dar ușor, ușor, recele a devenit nuanța prospețimii, a contrastului cu propria căldură din universul interior, a devenit apanajul frumosului și una din măștile cu care valsa în timpul zilelor nesigure și a nopților bântuite de necunoscut.”

Nu mai eram rece ca gheața, simțeam cum suflul iernii târzii din adâncurile mele pierdute readuce adierea ușor răcoroasă a speranței că se poate să mă întorc de unde am fugit fără teamă. Ca un orb care-și aduce aminte să vadă, am făcut aceiași pași timizi către ei, pentru a ajunge să mă recunosc în oglinda privirilor celor dragi, vedeam în ochii lor că încă pot. 

„Gheața se topește. Banal proces fizic. Banală reacție a ceea ce este rece față de ceea ce arde. Dar când flăcările își cer tributul, oare tentația devine pieire? Opusul atrage opusul, tentația a fost mereu aceeași, oare temperatura scăzută atrage focul prea intens? Nu știa dacă flăcările lui o vor arde, știa doar că tânjește să se apropie, să înțeleagă secretele senzației de sufocare, să crească pulsul și să-și piardă simțurile în labirintul cu aromă de pierzanie arsă, dulce și dureroasă. Recele pierdea, iar picăturile calde de ploaie aveau același foc în fiecare moleculă de dorință, devenind una cu șoaptele lui. Fiecare cristal de gheață, fiecare particulă din structura riguroasă și echilibrată, lipsită de secrete și conflicte, de tensiuni și întrebări nerostite, a devenit o nebunie atrasă de polul care promitea pieirea. Cum poate pieirea să aibă nuanțe de dorință mută și la fel de intensă ca focul arzând? Cum poate destructura echilibrul fragil obținut cu greu? Cum poate dorința să ignore abia acum glasul rațiunii seci, dar sigure? 
Focul și gheața. Fiecare este precum capcana celuilalt, dar cine a câștigat duelul dorinței? Flăcările au atins gheața, începea să se topească, dar dorința e ca o minciună dulce, zboară ușor și îți dai seama că ți-a vândut șoapte tăcute doar pentru a te distrage, pentru a-ți fura mințile și pentru a manipula simțurile. În jocul lor, flăcările s-au pierdut și la fel, și mirajul.”

Simt glasul interzisului, interzis pentru siguranța mea, pentru a nu mă pierde pe mine, echilibrul este fragil, iar alunecarea în extremă nu mă va ajuta să regăsesc drumul. Mă topesc? M-am topit deja, dar orice metal dur își modifică forma la temperaturi prea mari. Cât de intense să fie flăcările? Cât de mult să mă apropii de pericol? Sunt încă la limită, dar dorința e tot acolo, dorința de a fugi mai departe și să mă arunc în brațele alunecoase ce m-ar putea alunga brutal înapoi în lumea mea rece, dar și caldă -  care a găsit echilibrul între extrema întunecată a gerului înțepător și pustiu și extrema sufocantă a focului cu rol de blestem și binecuvântare. Îmi place să experimentez, să cunosc noi aventuri din care să învăț să fur mulajul cel mai bun, dar uneori riscurile nu sunt pe măsura aventurii. Oare ce mi-aș putea pierde acum dacă aș fugi în continuare spre nebunia lui? Nebunia lui e diferită, e ca o lume cu granițe bine conturate, aș evada cu greu și nu știu cât acces aș mai avea la propriul zbor liber. Mi-aș asuma blestemul acestei nebunii, m-aș aventura, dar tocmai m-am oprit la start, brațele alunecoase deja îmi dau drumul. Eu nu cad, mă strecor și fac pași înapoi. De ce îmi dai drumul? De ce nu mă ții? De ce oscilezi? Nu știi, nu cunoști, simți dorința, dar o pătezi. De ce? Nebunia ta e pictată în nuanțe vagi sau nicicând nu a fost pentru mine. Cerul meu este prea sus pentru tine, dar nu ai curaj să zbori cu mine, poate nici aripile nu îți sunt complice și te mențin la nivelul tău, rămâi la limita înălțimilor mele. 

Flăcările îmi spun povești în nuanțe de albastru acid, la fel de clar și profund precum notele reci și calde ale clincheturilor de gheață ce-mi sunt esență, fior și materie. 

Nu-mi spui de ce, dar eu știu, nu vei zbura cu mine. Eu continui să o fac, fără nimeni alături, doar cu regrete ce-mi îngreunează aripile, dar sper să le resimți curând. 

„Îi spuneam că voi fugi, doar pentru a mă prinde. 
  Îi spuneam că voi râde, doar pentru că m-aude. 
  Îi spuneam că voi rămâne, doar dacă mă vede.
  Îi spuneam că voi aștepta, doar dacă mă simte. 
  Acum fug iar, zbor în continuare,
  Chiar de mă ard flăcările, n-or să mă doboare.”

Poate mă vei prinde, poate voi fugi la timp, cine știe? Dar eu nu mai cad, chiar și cu înălțimi de albastru acid. 

 

Palimpsest

A fost cum nu a apucat să fie,
Poveștile care te fură și condeiul se pregătește să scrie.
A fost cum nu a fost să fie,
Nici măcar lumea nu vrea să mai știe.
A fost cum nu a fost să fie,
Se grăbesc și ei pentru filmul ce va să vie.
A fost cum nu a fost să fie,
Povești de basm ce nu vor să reînvie.

Începutul ce moare la prima bătaie,
Gândul ce se stinge la prima trădare,
Fluturii ce zboară la prima adiere
Și prima rază timidă ce moare.
A fost cum nu a fost să fie,
Cine mai vrea acum să știe?

Dă-mi un gând,
Îl înșel râzând.
Dă-mi o poveste,
O scriu dacă-mi dai de veste.
Dă-mi un sol
Și acum cobor.
Nu-mi mai da nimic,
Căci nu am ce să-ți mai zic.

Himere de albastru acid
Mint, înșală și ucid.
Mint speranțe rătăcite,
Mici, timide, abia zărite.
Înșală buze moi, tăcute,
Doritoare și grăbite.
Ucid iluzii și fluturi amețiți
De ai lui ochi însuflețiți. 

A fost cum nu a fost să fie,
La fel de firav precum o aluzie. 

Harta mea cu ochi de bou

Harta mea cu ochi de bou are nume original,
De mic taur comunal.
Are ochi de cer albastru,
E departe de-a fi un astru.
Ce Hyperion, băi, nene?
E bufon tâmpit, alene.
Rânjește vita-n cetate,
Parcă două i-aș cam trage,
Da, palme să fie,
Ca să știu eu că mă știe,
Să nu confunde o viperă
Cu o insipidă șopârlă. 
Dar Vipera se tot hlizește,
Tare-i tută, prinde muște.
Uite-o cum devine pradă
Pentru vita îngălată.  
Deja-s pradă înhățată,
Veveriță agățată,
Dar idiotăn nu trebuie să știe
Până nu-l văd eu piftie. 

Idiotul personal

Propriu și-al meu, personal,
Idiot de buzunar,
Idiot la purtător,
Toate blondele îl vor. 
Eu sunt blondă cam ca ele,
Platinată, nu se vede. 
Puțin brunet, pe ici, pe colo,
Doar mă fac și eu că plouă. 
Nu-l înjur la drum de seară,
Căci e mic și pierde-vară.
Idiotul personal,
Dar un bou original.
Zâmbăreț, cu nas în vânt,
Dă cu mine de pământ
Când râde ca prostu-n gară-
Îi dau una, să dispară.
Dar l-aș ține în brațe-acum,
E dement, mă jur-nebun-, 
Unul care-mi face ziua
Să înceapă să-njure luna
Că ajung să scriu doar sirop
Și în versuri să mă-ngrop. 
Hai să-ncerc și-o poezioară,
Așa, ca de-ntâia oară
De prostie viscerală
Ca pe Facebook-sunt virala:

„Povestea mea e scrisă lent,
Nebun, frumos, ușor dement. 
O enigmă e început, 
O enigmă al nostru debut. 
Ne pierdem printre rafturi de iluzii
Și număr șanse ce vom risipi,
Dacă nu ajungem să ne întâlnim
Și de-acum hotărâm să fugim. 
Vino spre mine,
Căci vreau să ajung la tine
Și să n-o iau la goană iar
Ca un drăcușor hoinar. 
Îndrăznește să mă ajungi din urmă
Vedem ce-o să iasă, împreună. 
Eu te prind oricând,
Doar să te văd pierzând.
Pariezi cu al meu gând
C-o să mi-l furi curând,
Eu te mint, că ai eșuat
Dar de fapt, m-ai înșfăcat. 
Te las să descoperi singur
Care este drumul sigur.”

Poezie, poezie,
Uite-mă, sunt pe felie,
Am scris și prea multe rânduri
Vazandu-ma cum bantui rafturi.
Amor la casierie, 
Magazinul tot să știe.
 
 

Fug, dar te caut

Fug de vise, 
Te caut în culise. 
Fug de noi, 
Ne vom regăsi amândoi. 
Fug de lumină,
Noaptea mea senină. 
Fug de voi, 
Împart luna la doi. 

Fug, dar te caut.
Mă sperii, dar te aud.
Te aud în nota de verde,
Te cred când nimeni nu mă crede. 
Te simt pe-aproape
Subtil, în clipe și șoapte. 
Te ating doar visând,
Mă trezesc râzând. 

Prost de-ai fi,
Tot la mine să vii.
Regrete de-ai avea,
Atunci vom vedea.
Vom fugi, vom căuta,
Poate vom abandona. 
Va zbura sau va muri
Dulcele dor al inimii. 

Aroma mea de seară,
Așteaptă-mă în gară.
Aroma mea străină,
Să nu-mi faci din spini cunună.
Aroma mea de vară,
Știi că-s o fugară.
Fugi, dar mă vei căuta
Poate lumea mea va fi și-a ta. 

Vrei să fugim?
Separat, înnebunim. 
Împreună, înflorim.
 

Fug, că-mi place

Fugi, că-mi place să mă joc, fug, că-mi place să nu mă las prinsă, fugi, că-mi place să te arzi. 
Fug, că-mi place să m-aprinzi, fugi, că-mi place să te mint. 

Îmi place să mint simțurile, să seduc gândurile și să le vând iluzii cu notă de clișeu, dacă asta îmi oferi când aleg să îți acord rolul de regizor pentru un nou episod. Nu sunt păpușar, dar mi-ar plăcea să pot controla totul cu ajutorul unui fir de ață, poate așa aș juca mai bine și aș putea să te nominalizez pentru mai multe categorii, nu doar la cea de clișeu. Dă-mi rândurile adevăratului rol și alege să fii personajul fără mască, m-ar ajuta să văd. 
Îmi place să fug și să mă întorc atunci când consider eu că am alergat suficient cât să nu mă prinzi și că te-am făcut să stai acolo, să nu vii după mine. Dacă ai veni, aș fugi și mai departe, doar ca să văd, doar ca să scap. Nu vreau să fiu alergată, nu vreau să fiu prinsă, vreau doar să fiu lăsată să pot fugi când escapadele devin felul meu de a vorbi. 
Îmi place să amăgesc, să amețesc și să vin cu o poveste nescrisă, dar pe care o ofer în dar și aștept să ai curajul de a lua ce primești, fără condiții, fără așteptări, doar cu dorințe mute, pe care vreau să văd dacă le prinzi atunci când ochii-mi alunecă și dacă poți citi în ei care sunt regulile jocului - povestea asta e un joc, iar regulile mele sunt acolo, le poți găsi, să văd dacă poți să le stabilești pe ale tale, căci nu mă joc niciodată singură. Dacă mă plictisesc, îmi iau darul înapoi, încalc codul bunelor maniere și te las singur cu semnele de întrebare. Nu las timp pentru răspunsuri, văd doar alegerile, le iau așa cum sunt, le onorez pentru onestitatea tăcută și apoi mă car, respectând alegerile și judecându-ți stilul de a căuta răspunsuri pentru a mi le șopti tainic, când deja ai făcut-o, în singurul mod sincer pe care îl puteai aborda. Așadar, citește-mi regulile și joacă-te, te aștept. Doar grăbește-te puțin, timpul meu e ca o brichetă, arde doar cât dorește ea, nu cât ai tu nevoie. Da, sunt grăbită, dar vreau doar să-mi fur liniștită clipa, fără să îmi amân entuziasmul. Vreau ce poate fi al meu, dar dacă mă prinzi la timp, împart și chiar ofer mai mult decât puținul pe care îl creionez aparent. 
Îmi place să întind capcane, chiar și rândurile astea sunt precum o plasă țesută în două nuanțe de alb. Vezi minciuna? Vezi capcana? Mă vezi? Eu te văd doar vag, nu prind conturul clar, ci doar fragmente fără legătură aparentă, ești ca un puzzle prost gândit. Da, prost gândit, văd piesele lipsă aruncate sub pat, văd cum le împrăștii într-un haos studiat, nu le cunosc fragmentul sau indiciul, dar spațiile goale create cu intenție sunt acolo. Nu mă joc așa, deși îmi place, mă atrage către plasa creată de tine, poate rămân blocată printre fire rătăcite. Parcă m-aș retrage, căci pericolul îmi face ochi dulci, parcă i-aș ceda, căci vreau să văd cum te pierzi dacă schimbăm regulile și jocul inițial devine o ecuație cu multe necunoscute. Mă arunc în largul mării, deși nu știu să înot, dar dacă mă scufund, strigătul meu de ajutor va fi auzit de cine îmi doream să apară. Jucăm acid sau stăm pe margine? 
Îmi place să provoc. Aruncă-te, aruncă-mă, mă arunc, te arun! Oricare ar fi scenariul, cu tine m-aș scufunda, dar nu mi-ar fi frică să învăț să înot chiar atunci, așa am învățat să respir când am rămas fără resursa de aer, așa am învățat să cad când am fost ridicată și aruncată de la înălțimi mult prea mari. Mă risc și mă scufund cu tine, dar va fi o plăcere să te învăț să trăiești la limita necunoscutului, să te doară în cot de previzibil și să te arunci cu mine, dacă te mint că la capătul hăului, vom zbura amândoi. Ai de unde alege: pot fi pericolul de care să fugi sau pot fi scânteia care să te ardă; pot fi o mare liniștită sau pot fi un râu mult prea adânc pentru tine; pot fi o nebunie în culori sau o himeră în două nuanțe. Să te văd! Alegi sau spui „pas”? 
Îmi place să trișez. Nu joc corect, îmi aduc mereu zarurile de acasă și mă gândesc dacă meriți să-mi asum o mutare sau nu. Indiferent de regulă, o încalc doar pentru a o modifica apoi și pentru a fi doar tu cel care o respectă. Dacă mă lași trișez, voi ști că te-am făcut curios, dacă te deranjează, voi ști că nu te încântă să cunoști. Tabla e suficient de mare pentru ambele seturi de piese, dar dacă le fur pe ale tale, voi face un pas către tine și tu ai șansa să mă prinzi în șah. E adevărat, eu ți-o voi oferi, dar vom fi muți, deși vom ști că ăsta e momentul când chiar nu fug, ci vreau să ai curaj să mă iei. Ce nu știi tu? Că o vei face și îmi vei confirma o teorie: te-am prins eu demult, dar ce nu știi, nu te oprește să-ți oferi un moment de glorie închipuită, căci am impresia că visele de prădător îți oferă curajul de a lua, altfel, nu ai mai rămâne, te-ai retrage. 
Îmi place să râd. Rece, cald, fals, onest, mereu, ocazional, amar sau dulce. Nu contează ce nuanță are, dar râsul nu mă părăsește. De multe ori nu îți oferă un reper sincer, iar cu alte ocazii, ține loc de răspuns. Gura te minte, dar dacă râd, fii sigur că mesajul a ajuns și nu este lăsat să se piardă, nu apucă cerneala să se usuce pe rândurile mai vagi decât mi-ar conveni, dar le analizez, încerc să le deslușesc. Când voi termina de tradus fiecare tonalitate a răspunsurilor tale, poate voi reuși să găsesc un mod de a-ți aprecia impertinența de jucător. Jucătorul cu două chipuri, dar cu aceeași victorie, îmi găsește râsul oricând, cu o nuanță subtilă de amenințare voalată. 
Îmi place să induc în eroare. Azi îmi asum un rol, mâine decid să scap de el, iar peste alte două zile joc moneda propriului Eu, frumusețea este să nu știi în ce moment se desfășoară fiecare reprezentație. Uneori resimți notele similare ale fiecărui chip, dar alegi să dansezi pe aceleași acorduri și mă trezesc și eu pierdută printre oglinzile în care alegi să te ascunzi pentru ca eu să-ți găsesc originalul. Ne jucăm amândoi de fiecare dată, ne ardem, dar mereu ne regăsim în același punct, personajul tău îmi fascinează fiecare personaj feminin, chiar și atunci când te-aș arunca de pe scena mea din cauza unor greșeli de text. Nu-mi dau seama dacă textul este singura problemă, căci te-aș putea ajuta să reformulezi modul de prezentare a engimelor pe care vrei să mi le trasezi, dar dacă voi găsi doar vid rece, voi avea grijă să părăsesc piesa asta. Îmi plac comediile, îmi plac chiar și poveștile cu mult prea multă romanță, dar dramele nu sunt pe lista de preferințe, iar eu nu scriu un astfel de scenariu. Sper să nu fie cazul, dragul meu acid, atunci nu aș mai râde, doar aș fugi pentru a nu mă uita în urmă. 

Jocul nu mai e la fel, evoluează, este trasat. Fiecare are piesa lui, dar chiar și sancțiunile sunt o tentație după fiecare rundă. 
Acum nu aș fugi deloc, tu ești la start, nu vreau să văd stopul. 

Vreau un nou start, vreau să râd mereu la fel. Mă joc cu simțurile tale, dar și ale mele sunt tare sucite. Ce caut eu în viața mea? E un haos plăcut și o varză artistică, dar nu arată rău deloc.