Vezi cenușa? Atât rămâne.
Vezi umbra? Doar ea mai umblă, ca un suflet rătăcit.
Vezi ceasul? Timpul trece, dar al ei e rătăcit.
Vezi fumul? Tocmai a stins țigara, următoarea o va prinde scriind un alt vers, un alt rând, va desena un alt personaj și va inventa o continuare, căci nu-i plac începuturile fără sens.
Vezi pericolul? Nu sunetul aduce înțelegerea, tăcerea aduce avertismentul.
Simți ciobul cum îți sfâșie vălul? Materialul sângereză, dar nu e degradat. Coase-l, fă-i un tiv, găsește acul potrivit și apasă mai tare ca să capete amintirea durerii, să o aibă întipărită precum cicatricile timpurii. Accentuează mișcarea, pune presiune pe ac, singurul mod de a reface materialul este să fie vizibilă mereu această modificare, să se vadă modelul diferit, să fie oglinda imposibilului, să devină de nesuportat. Doar așa obții metamorfoza întregii creații. Plusează, ca să nu lași uitarea să șteargă amintirea vreunui rând, fiecare picătură de otravă, gustul metalic al sângelui, să nu rămână doar cicatrici, colecționează-le, exploatează-le sensul- țesătoarea propriei esențe pe tabla de șah a rațiunii, nu în capcana trăirii amăgitoare pentru o secundă. Acea secunda înțeapă mai rău decât acul și vei rămâne doar cu o rană adâncă ce te va răscoli, dar nu te va aduce mai aproape de tine, liniștea nu va mai fi posibilă în haos.
Mutilarea vălului nu e un rău necesar, e însăși necesitatea pentru autorealizarea țesătoarei, pentru regăsirea drumului. Merge pe țurțuri de gheață, pe cioburi de inocență, printre stânci abrupte, în ținuturi reci și dimensiuni uitate. Nu e suficientă rezistența, nici măcar acceptarea, ci îmbrățișarea frigului revelator, e la fel de profund precum singurătatea și la fel de loial precum trădarea continuă. Precum oglinda Crăiesei ce trebuia reanimată din cioburile pierdute prin castelul înghețat, vălul țesătoarei trebuie regăsit. Pe teritoriul sufletelor solitare, va căuta frumusețea propriului întuneric. E Necunoscut, dar nu trebuie refuzat. Poate va găsi la final și drumul înapoi. Stai, de ce drumul vechi? Nu, va veni timpul unor căi neexplorate.
Fumul de țigară îi joacă în fața ochilor, dansul neantului. Atât de efemer, ține doar câteva acorduri. Te ademenește cu un Sol, te minte cu o terță, te confundă cu o jumătate de notă și nu îți recunoaște rolul de notă întreagă. Se asigură că la final vei dori un bis, dar uită că eticheta de final, chiar el a adus-o. E un pian cu multe clape, dar crede ca numărul corzilor tale este irelevant, uită că și tu dai naștere sunetului și poți aduce mirajul muzicii înainte ca el să poată aduce partiturile. Tu îl minți cu un semiton elegant sau îl seduci cu un ton ce maschează adevărata rezonanță a emoției, căci ești nesigură dacă mai vrei un bis. Îi limitezi auzul, îl duci unde vrei tu, sau așa crezi. Pe fundalul corzilor, clapele pianului trădează și mint simțul, profită de realitatea armoniei tale pentru a o substitui cu propria iluzie, iar sunetul tău se va confunda. Fugi! Fugi și caută sunetul care să nu amăgească propria-ți muzică!
Așa că fug, uit, îngheț sufletul, răcesc emoția și reconstruiesc esența.
Caut acordurile calde, caut un ton absent și o gamă completă, nu accept frânturi de miraj.
