Cicatrici

Primăvara și poveștile noi aduse de ea...O adiere caldă a ultimelor zile de aprilie, raze timide ale soarelui ce le mângâie pielea și le răsfață simțurile. Cișmigiul își îmbrățișează poveștile de iubire, aleile sunt martorii tăcuți ai plimbărilor din miez de noapte sau ai săruturilor furate pe ascuns de față cu trecătorii. Se țin de mână, îl ține strâns ca să nu fugă. De ce? Dacă îi dă drumul, în momentul ăla se gândește că poate va pieri și el ca fumul în iernile lui decembrie, va deveni una cu întinsul albastru și nu îl va mai găsi. Senzația asta apare doar preț de câteva secunde și conștientizează că teama este irațională, mâna aceea nu îi va da drumul prea curând, iar pierderea nu este un lucru cert. Dar cine o asigură că e totul veșnic? Nimeni! Nimeni nu îți spune când mori, când vei vedea un vis împlinit sau când o să te îndrăgostești. Singura problemă este lupta pe care o dai cu tine însuți când îți este teamă. Cel mai greu lucru pentru ea este să nu rămână blocată într-un trecut care îi aparține, care o definește, dar care a trecut. Ce a iubit mai mult, a pierdut brusc și nimeni nu i-a răspuns la strigătul de adio, doar au plecat și atât! Nu primea niciun răspuns când avea nevoie de unul, doar o tăcere surdă și un gol în suflet. Pe acela cine îl umplea? Din nou, nimeni, se descurca cu bucățile de puzzle ale propriei inimi și le asambla cum putea mai bine. Timpul a vindecat rănile, au rămas doar cicatrici, dar așa cum ele sunt dovezi a ceea ce a trăit și umbra lor devine parte din ea, o parte ce stă ascunsă în întuneric, negată sau înăbușită. A învățat să își accepte propriul întuneric, dar teama rămâne aceeași intrusă care își cere drepturile, e inevitabil să apară când simte apropierea unui nou început. În timp ce îl ține de mână sau îl sărută un val de emoții o copleșește mereu.Fericire, teamă, tandrețe, iubire, căldură și dorința de a nu mai da drumul, dar un gând fugar declanșează furtuna: ”Ce faci dacă rămâi din nou fără ceea ce prețuiești?”. Știe foarte bine că riscul nu îți aduce câștig mereu, poți pierde de asemenea și pierderile pot fii mari, mai ales când prețul este propriul suflet și echilibrul emoțional. E adevărat că s-a călit cu timpul, dar nu vrea să piarda și acum, fericirea e atât de fragilă și iubirea atât de rară, încât rănile se vindecă din ce în ce mai greu, chiar dacă spiritul se regenerează rapid. Doi ochi plini de lumină, tăcuți și totuși atât de grăitori, o privesc cu drag, se citește totul în ei, încât îi este și teamă să asculte până la capăt de au de spus deoarece primește atât de mult cum nu a mai primit de multă vreme, de mult prea multă... Îi vine să plângă de emoție, de frică - emoție pentru că întreaga ființă trăiește cu adevărat, fiecare fibră e dată peste cap de ceea ce simte, dar îi este frică, e prea mult și prea bine ca să fie adevărat, dacă va rămâne fără într-o zi iar va trebui să își reconstruiască propriu-i univers și să se recompună sufletește, dar cu ce preț? Timpul o să îi răspundă la întrebări, acum trăiește o realitate mai frumoasă decât cele mai ascunse vise ale ei, de ce să le lase să o chinuie? O lacrimă cade acum, dar el o șterge, nu o lasă să se risipească și ea știe că are promisiunea de a nu mai fi nevoită să plangă multă vreme de-acum. Luptă pentru ea și asta o face să-și aducă aminte cine este. O supraviețuitoare!