Măria lui Manole. Reloaded

Un drum spre casă, în maxi-ul care se cam zdruncină, dar nu găsești peste tot șoferi decenți la capitolul condus. Cu gândurile împrăștiate, unele merg cu ea spre casă, altele rămân în urmă, cu prietenii din București. Are un singur dor, o iubire, dar nu numai de-o vară, ci pentru o perioadă lungă, vrea să viseze cu o față tâmpă la prima lor întâlnire, să aibă mica ei obsesie care s-o iubească așa cum e. Cum să fie? Nici ea nu știe exact, are o combinație de trăsături care duc la ceva complex, dar simplu în același timp. Visează ca la sfârșitul verii, să țină pe cineva de mână când intră în curtea facultății, să aibă pe cine ciufuli și sufoca, să aiba pe cine ”stalkări” când i se face dor și e prea departe de ea pentru că a intervenit ceva de moment. Băiatul ei perfect! Dar să fie băiat sau bărbat? Mai degrabă bărbat, un bărbat puternic care să îi fie sprijin și să o tachineze în același timp. Vrea să se uite în ochii ei și să o înțeleagă dintr-o privire, să aibă liniște chiar și în timp ce vorbește cu el, să o țină în brațe și să uite că timpul trece pe nesimțite. Cum va fi in brațele lui? Nu crede în Rai sau în Iad, dar crede în moomente rare, deosebite. Când o va strânge în brațe va sti sigur că acele clipe vor rămâne în memorie, nici măcar pielea nu va uita atingerea lui oricât timp ar trece, sentimentul că în sfârșit e protejată, că nu trebuie să impresioneze, nu trebuie să disimuleze, să fie ea, cu ciudățeniile ei, cu aerul ăla de copilaș, care totuși îți dă bătaie dacă îl eneervezi sau te și plesnește de îți sună apa în piuă. Doamne, cât de nebună e! Dar nu contează, cine o va iubi o va iubi pentru nebunia ei. Vara asta! Cât o așteaptă! Poate va fi specială și va da peste el, va avea un motiv să împartă cu cineva bucuriile și tristețile ei fără să fie vorba despre o prietenă sau un frate, va avea cu cine să bea până târziu și să nu îi fie teamă că va face prostii, o să aibă el grijă de ea, doar va fi cavalerul ei cu mult curaj pentru a o iubi pe ea, o adevărată provocare. Speră doar să nu o ia la fugă când o să o invite în oraș de teamă că îl va iubi prea mult sau să se fâstâcească când va primi o floare. Da, e în stare să rămână blocată și să se uite la trandafir ca la o plantă carnivoră, pentru că o sa o vadă și tot nu o să creadă că e de la el, că în sfârșit nu mai fuge după himere și are o întâlnire chiar cu cel la care visa de mult prea multă vreme. Degeaba i se spunea să aștepte, niciodată nu avea răbdare, și când în sfârșit vine, ea rămâne blocată, e ceva atât de nou pentru ea, o poveste atât de frumoasă că procesează foarte greu ceea ce i se întâmplă. Roua dimineții i se pare acum o adevărată poveste a nopții care trece și lasă în urmă mărturia tainelor in întuneric. În scenariul ei, roua este acea floare primită și dăruită cu mult dor și drag, ea este dimineața surprinsă de rouă și el este noaptea care îi mărturisește în tăcere tot ceea ce a dorit să îi spună. Îi cântă din priviri, îi șoptește prin atingerea pielii, o iubește printr-o mângâiere suavă în părul lung, des, brunet, în care se răsfrânge întunericul nopții, voalul lui de mătase. Vise de vară, șoapte de început, speranțe pentru drumul care se deschide în față. Pentru prima oară când merge pe șosea spre casă, cu acel șofer cam tâmpit de la volan, vede drumul care îi va deschide altele din simplul motiv că vede acum, vede cu sufletul, vede cu gândul și visează fără să închidă ochii. Poate nu va vedea ceea ce va fi lângă ea, fiind prea concentrată pe dorința de a-și vedea visul împlinit, dar acum își va asculta istinctul, ceva nou e în fața ei, doar să nu îi fie teamă să ia, să rupă lanțul neșanselor pe care și le atrage singură prin negativism, să privească bine căci după o scară de bloc poate găsi orice. Cine știe? Poate o să treacă pe lângă el în stația de la mașină și o să îi cadă bagajele pentru a putea să vadă ce e lângă ea. Urmează pauza de vară, să o lăsăm să se bucure de ea și să vedem ce urmează pentru că ea nu are idee, dar nici nu vrea să anticipeze nimic. Carpe diem, bitch!

Furtună

Îi vine să urle, îi vine să lovească, să plângă de nervi, doar să se descarce cumva. Nu se poate concentra la ceea ce are de făcut, se chircește în patul ei mult prea mare pentru un singur om și vizualizează muntele, undeva în Bușteni, casa de la poalele Caraimanului și aerul răcoros, proaspăt. Inspiră adânc, furia și-o modelează, o temperează, fiecare suflu de aer este ca un element ce sufocă dorința de a fi agresiv, o inundă cu prospețime, cu pacea fragilă, dar binefăcătoare a uitării de-o clipă. În ea există un conflict de interese acum: să se lase dusă de valul de liniște și să nu piardă lupta orgoliului în ceea ce privește fantasmele prezente acum în viața ei, turbulențele nenorocite care îi distrug puținele clipe frumoase din ultima perioadă. Umbre, răutate, întuneric în sufletul lor, în timp ce ea are în inimă doar lumină, doar gânduri frumoase pentru prezent, trăiește doar pentru clipa de acum și nu încearcă să epateze, nu vrea să se evidențieze în tot scenariul ăsta, dar când ești aruncat în scenă, ce faci? Poți să stai? Nu poți! Ești forțat de împrejurări să reacționezi, să ai o poziție anume, nu poți să pierzi tăria, nu trebuie să te pierzi pe tine, asta ar fi ultima soluție. Ai două alternative: te supui, pleci capul și automat îți pierzi respectul față de tine sau nu te lași învins, ridici capul din pământ chit că te revolți împotriva tuturor și devii puternic. Ea luptă de când se știe, când intră în jocul lor totuși, devine ceea ce trebuie pentru a se putea adapta și a face față. Ochii nu mai transmit nimic, sunt ca porțile nevăzute ale Babilonului, simți doar răceala din zâmbetul amar, ironic. Poziția corpului, mușchii încordați, tensiune arterială constantă, stă pe loc în așteptare, la fel ca felinele din savană. Înintează în ring, îndreaptă capul o idee mai sus decât ar fi normal pentru a transmite aroganța de care are nevoie pentru a se impune într-o lume a lor, a celor care guvernează viețile umane fără inhibiții sau abțineri. I-ar trimite la dracu` doar verbal, însă dulceața așteptării, predicția a ceea ce va urma, o face saă reziste mai mult pentru că la final o sa aibă o victorie magistrală: o să-și recupereze liniștea, o să se poată bucura din nou de picăturile de ploaie care îi bat acum în geam, de mirosul de pământ umed, de prospețimea teiului din fața geamului. Nu se poate bucur acum de ele dacă nu scapă de propriul blestem, însă...stai puțin! Cine are dreptul să îi fure o clipă, o secundă în care închide ochii și nu mai vede nimic, doar se reîntoarce la Bușteni sau rămâne acasă, lângă teiul de la geam, de unde se văd felinarul de lângă bloc și bordurile care încă mai poartă amintirea ploii de astăzi? S-o lase toți în pace măcar un moment scurt, să viseze sau să admire realitatea de dincolo de îngrădirile oamenilor. E atât de frumoasă! Asta este libertatea, liniștea din aceste secunde cât simte aromele lăsate în urmă de furtuna de mai devreme, răcoare, prospețime, un iz subtil de mucegai, cimentul ud și frunzele pe care încă se mai odihnesc picături mărunte. Să se ducă naibii pentru un timp tot ce-i în jurul ei, vrea doar să simtă, lăsați-o să simtă! Altfel, ei vor trezi demoni, nu vreți ca demonii ei să vă bântuie. Așa cum un vulcan poate dormi secole, se trezește când nimeni nu se așteaptă și distruge tot, nu cruță, liniștea ei poate deveni preambulul unui dezastru subtil, care vine pe nesimțite. Furtuna e imprevizibilă, nu vă jucați cu ea, vă prinde din urmă și va stinge focul doar pentru a aduce vântul care să îl întețească. Până atunci, o secundă de bucurie pentru că mâine va ploua din nou...

Drumul

Nu o știe nimeni, nu au văzut-o niciodată prin zona lor, munții cenușii, dealurile verzi sau apele tulburi nu au mai cunoscut atingerea pașilor ei, urma lor pe drumurile nordice, respirația ei este un element nou într-un teritoriu care nu este obișnuit să fie tulburat. Înaltă, cu părul de nuanța chihlimbarului și ochi profunzi, de un cenușiu întunecat, pielea de un ten alb, deschis, îți amintește de atingerea mătăsii pe care vechii artiști druizi o produceau pentru doamnele din cântecele barzilor. Pasul îi este grăbit, mantia întunecată se încadrează perfect în peisajul rece precum sticla înghețată, gândurile ei aleargă pe calea văilor ce o întâmpină după trei zile de mers, cercetează cu un al șaselea simț orice element din preajma sa, este prudentă. Nu vrea să riște nimic, viața celor dragi este mult prea importantă, iar timpul îi poate deveni deopotrivă aliat și dușman. În lumea în care ea trăiește în prezent cei slabi nu au câștig de cauză, onoarea este relativă, mândria declanșează furtuni și parșivitatea câștigă în jocul instinctelor. Știe să joace propria carte astfel încât să obțină ceea ce vrea și să disimuleze rolul de om crud, nepăsător, care mizează doar pe propria voință, să înfrunte ceea ce vine, să se prefacă, să devină un cameleon, dar după ce părăsește teritoriul inamic redevine cea care face ceea ce dorește, singurul ei dicton este dat de propria putere, de capacitățile de a se furișa, dar și de a lupta când vine momentul. Dă piept cu dușmanul și până nu îl extermină nu își găsește liniștea, își apără oamenii dragi și onoarea prin jocul puterii, un joc pe care mulți îl pierd pentru că se pierd pe ei înșiși pe drum, răzbunarea se lasă greu așteptată, dar așteptarea întărește sufletul, oțelește voința și ascute simțurile, omul învață să aibă răbdare. Femeia asta mizează pe forța ei, dacă e nevoie să distrugă o va face, dacă este nevoie să trădeze, o va face, dacă este nevoie să iasă în față și să-și cunoască moartea, va aștepta să-și regleze conturile și apoi se va lupta cu ea în arenă, nu îi este frică. Înaintează rapid, dar prudent, simțurile îi sunt tot mai ascuțite, chiar și șoaptele vântului îi pot da un reper în ceea ce o să urmeze pentru că drumul pe care a pornit nu aduce niciodată nimic bun, dar riscul este al ei. Mereu i-a plăcut să riște, chiar și când miza este mare, dar să îi ferească soarta blestemată de cazul în care va pierde tot ce are pentru că cineva care nu mai are nimic devine imun la durere, dispreț, amar sau frica de moarte. Viața îți devine un ger etern, un întuneric fără vreo crăpătură prin care să treacă lumina, îngheți și tu la fel ca și sufletul- asta, atunci când pierzi totul. Lumea din jurul ei se pierde odată ce înaintează, e aproape, o simte. Răul are propriul miros, a putreziciune, a hău adânc și fără capăt, e din ce în ce mai aproape și o pune în gardă. Zâmbește amenințător, știe exact cine își va găsi sfârșitul când va fi ajuns la destinație pentru că ea nu are de gând să moară, nu are de gând să renunțe acum, scena încă o cheamă și actorul principal nu va pieri înainte de actul I. S-a născut învingătoare, norocul nu a fost atras de ea, și l-a făcut singură, cunoaște semnificația luptei și nu a pierdut niciun război, nu are de gând să înceapă, dar dacă se va întâmpla asta oricum o să aibă grijă să nu o uite nimeni, să rămână pe buzele lor trecerea ei, vizita pe care le-o face acum. Are grijă ca atunci când oamenii îi pronunță numele, să o facă cu respect, nu cu teamă, să fie sinonim cu forța, cu voința și cu îndeplinirea datoriilor, cu renumele de onoare. Sentimentele? Da, sunt esența omului, dar trebuiesc ferite de ochii celor care le pot folosi ca slăbiciuni împotriva ta. Într-o lume a intereselor, ele trebuiesc protejate și ascunse pentru a nu deveni arme împotriva ta. Este adevărat că sunt totuși sursa propriei ei tării, nu ar avea același spirit, aceeași siguranță fără ele, dar dacă le va pierde va rămâne doar setea de răzbunare. Merge în continuare, lasă văile și dealurile în spate și munții, lasă deoparte gândurile despre emoții și pierdere, acum o așteaptă în față doar o luptă, o înfruntare, o să se preocupe mai târziu de restul, pe drumul de întoarcere. Momentan, ascultă în continuare șoapta vântului, îi place ce aude și un rânjet promițător, rece, îi înflorește pe chip.