Cicatrici

Primăvara și poveștile noi aduse de ea...O adiere caldă a ultimelor zile de aprilie, raze timide ale soarelui ce le mângâie pielea și le răsfață simțurile. Cișmigiul își îmbrățișează poveștile de iubire, aleile sunt martorii tăcuți ai plimbărilor din miez de noapte sau ai săruturilor furate pe ascuns de față cu trecătorii. Se țin de mână, îl ține strâns ca să nu fugă. De ce? Dacă îi dă drumul, în momentul ăla se gândește că poate va pieri și el ca fumul în iernile lui decembrie, va deveni una cu întinsul albastru și nu îl va mai găsi. Senzația asta apare doar preț de câteva secunde și conștientizează că teama este irațională, mâna aceea nu îi va da drumul prea curând, iar pierderea nu este un lucru cert. Dar cine o asigură că e totul veșnic? Nimeni! Nimeni nu îți spune când mori, când vei vedea un vis împlinit sau când o să te îndrăgostești. Singura problemă este lupta pe care o dai cu tine însuți când îți este teamă. Cel mai greu lucru pentru ea este să nu rămână blocată într-un trecut care îi aparține, care o definește, dar care a trecut. Ce a iubit mai mult, a pierdut brusc și nimeni nu i-a răspuns la strigătul de adio, doar au plecat și atât! Nu primea niciun răspuns când avea nevoie de unul, doar o tăcere surdă și un gol în suflet. Pe acela cine îl umplea? Din nou, nimeni, se descurca cu bucățile de puzzle ale propriei inimi și le asambla cum putea mai bine. Timpul a vindecat rănile, au rămas doar cicatrici, dar așa cum ele sunt dovezi a ceea ce a trăit și umbra lor devine parte din ea, o parte ce stă ascunsă în întuneric, negată sau înăbușită. A învățat să își accepte propriul întuneric, dar teama rămâne aceeași intrusă care își cere drepturile, e inevitabil să apară când simte apropierea unui nou început. În timp ce îl ține de mână sau îl sărută un val de emoții o copleșește mereu.Fericire, teamă, tandrețe, iubire, căldură și dorința de a nu mai da drumul, dar un gând fugar declanșează furtuna: ”Ce faci dacă rămâi din nou fără ceea ce prețuiești?”. Știe foarte bine că riscul nu îți aduce câștig mereu, poți pierde de asemenea și pierderile pot fii mari, mai ales când prețul este propriul suflet și echilibrul emoțional. E adevărat că s-a călit cu timpul, dar nu vrea să piarda și acum, fericirea e atât de fragilă și iubirea atât de rară, încât rănile se vindecă din ce în ce mai greu, chiar dacă spiritul se regenerează rapid. Doi ochi plini de lumină, tăcuți și totuși atât de grăitori, o privesc cu drag, se citește totul în ei, încât îi este și teamă să asculte până la capăt de au de spus deoarece primește atât de mult cum nu a mai primit de multă vreme, de mult prea multă... Îi vine să plângă de emoție, de frică - emoție pentru că întreaga ființă trăiește cu adevărat, fiecare fibră e dată peste cap de ceea ce simte, dar îi este frică, e prea mult și prea bine ca să fie adevărat, dacă va rămâne fără într-o zi iar va trebui să își reconstruiască propriu-i univers și să se recompună sufletește, dar cu ce preț? Timpul o să îi răspundă la întrebări, acum trăiește o realitate mai frumoasă decât cele mai ascunse vise ale ei, de ce să le lase să o chinuie? O lacrimă cade acum, dar el o șterge, nu o lasă să se risipească și ea știe că are promisiunea de a nu mai fi nevoită să plangă multă vreme de-acum. Luptă pentru ea și asta o face să-și aducă aminte cine este. O supraviețuitoare!

Studenta

O noua poveste? Va spuneam odata ca fiecare are una, mai frumoasa, mai trista, mai lunga sau mai scurta, dar tot poveste se numeste. Diferenta apare in modul in care o traim, in care simtim fiecare. In seara asta revin dupa multa vreme ca sa va spun povestea ei. Cine este ea? Nu conteaza, este doar o ea, o fata, o fata care tanjeste, dar tanjeste dupa himere. In fiecare zi il vede de la distanta, dar nu iti poti da seama cand te uiti la ea, doar daca privesti atent. Pozitia corpului nu iti spune nimic, rasul pe care il afiseaza nu iti transmite ceea ce as vrea sa traiasca cu adevarat, vorbele ei nu iti descriu locul unde ar vrea sa fie acum cu adevarat. Singurul lucru care o da de gol? O privire, ochii ei nu pot minti, au o stralucire impaienjenita de nopti albe, de lacrimi tacute si stinse de dor, striga dupa ajutor, dar este un urlet mut, nu il poti deslusi. Isi fumeaza tigara relaxata, scrumeaza cu privirea in pamant pentru 5 secunde, prietenii nu o vad, dar in intervalul asta de timp viseaza si in acelasi timp incearce sa isi raspunda la o intrebare. Altcineva in locul ei s-ar gandi ca se intreaba de ce traieste cu himere, de ce se hraneste cu amintiri ce nici macar nu sunt ale ei, ci apartin unui alt scenariu, unul pe al carui fundal ea si el sunt uniti intr-o basm al viselor. In realitate,gandurile ei o poarta spre cautarea raspunsului la intrebarea daca este bine pentru ea sau nu? Aici apare inevitabilul conflict, ratiune sau inima? Inima ii spune ca este libera sa iubeasca si sa spere deoarece imposibilul nu exista, ignora realitatea si se afunda in piesa scrisa de sufletul ei, asculta doar romanta compusa de propriile soapte care ii dau putere, o hipnotizeaza. De ce nu ar putea sa ii asculte povata? Sa regreti ce ai trait decat sa mori regretand ce ar fi fost. Iluzia ii ofera sansa sa traiasca intr-un paradis refuzat de propria realitate, imposibilul nu mai este de neatins, gustul amar devine ambrozie, iar dorul se metamorfozeaza, prinde aripi si zboara catre propriile idealuri, ajung pana la el oare? Cat dor si cata asteptare! Dorul o anima, asteptarea o omoara treptat. De ce? Pentru ca ratiunea nu o lasa sa se avante, aripile ii sunt mutilate si coboara cu picioarele pe pamant. Se loveste de el cu putere, altitudinea de la care a cazut este prea mare si asta pentru ca isi permite pur si simplu sa viseze. A visa nu este de condamnat, dar sa iti hranesti sufletul cu himere iti aduce autodistrugere si atunci spiritul de autoconservare te trage inapoi si te atentioneaza. Asa cum are curajul sa viseze pentru o clipa, la fel de bine si realitatea o poate izbi pentru a avea grija sa nu isi piarda capul. Unde iubirea ei lasa o lacrima, gandul constient i-o sterge si o transforma. In ce o transforma? Nici ea nu stie! Dar ce poate sa faca? Pana la urma nu este stapana pe propriile simtiri, cand o tradeaza, nu le poate nega, nu le poate disipa, poate doar sa traiasca cu ele atata timp cat o vor bantui, dar este cert faptul ca dincolo de carare se afla un drum, iar al ei este la inceput. Cararea este serpuita si nu stie pe unde va trece inainte de a iesi la finalul ei pentru a o lua pe unde trebuie. Pana atunci, termina de scrumat, cele cinci secunde de reverie trec, isi regaseste zambetul si redevine cea de zi cu zi, fata pe care o vad toti, dar pe care nu o citeste niciunul. Viata e scurta si ea nu va pierde trenul care va duce mai departe, doar sa isi ia timp sa isi cumpere bilet si apoi va zambi cu nostalgie momentelor de acum, cand himera ei cu ochi negri va deveni doar o amintire din studentie!