„Rece, dur, cu o temperatură ce te duce cu gândul la vremurile demult apuse, la zilele în care zâmbetele înghețau doar la atingerea ei, iar sufletul hoinărea pe meleaguri pustii, unde să fugă de ceea ce o apăsa, să fugă de cel care îi furase chipul. A fugit mult timp, nu o alerga nimeni, dar a fugit de ceea ce o înconjura și visa să rămână pierdută de toți și de toate. Voci ale prezentului o chemau înapoi în timpul din care face parte și trebuia să treacă vălul în partea celor vii, nu putea să rămână a nimănui sau să riscă să ajungă doar a umbrelor. Voci dragi, voci care aduceau cu ele ecoul unor amintiri calde, trezeau țesătura sufletului din umbră și croiau și un altfel de văl, unul drag, cu nuanțe vii, dar vagi, odată ce au rămas uitate și blocate în alte clipe ale existenței, într-un timp alterat al amintirilor. S-a întors înapoi, dar ușor, ușor, recele a devenit nuanța prospețimii, a contrastului cu propria căldură din universul interior, a devenit apanajul frumosului și una din măștile cu care valsa în timpul zilelor nesigure și a nopților bântuite de necunoscut.”
Nu mai eram rece ca gheața, simțeam cum suflul iernii târzii din adâncurile mele pierdute readuce adierea ușor răcoroasă a speranței că se poate să mă întorc de unde am fugit fără teamă. Ca un orb care-și aduce aminte să vadă, am făcut aceiași pași timizi către ei, pentru a ajunge să mă recunosc în oglinda privirilor celor dragi, vedeam în ochii lor că încă pot.
„Gheața se topește. Banal proces fizic. Banală reacție a ceea ce este rece față de ceea ce arde. Dar când flăcările își cer tributul, oare tentația devine pieire? Opusul atrage opusul, tentația a fost mereu aceeași, oare temperatura scăzută atrage focul prea intens? Nu știa dacă flăcările lui o vor arde, știa doar că tânjește să se apropie, să înțeleagă secretele senzației de sufocare, să crească pulsul și să-și piardă simțurile în labirintul cu aromă de pierzanie arsă, dulce și dureroasă. Recele pierdea, iar picăturile calde de ploaie aveau același foc în fiecare moleculă de dorință, devenind una cu șoaptele lui. Fiecare cristal de gheață, fiecare particulă din structura riguroasă și echilibrată, lipsită de secrete și conflicte, de tensiuni și întrebări nerostite, a devenit o nebunie atrasă de polul care promitea pieirea. Cum poate pieirea să aibă nuanțe de dorință mută și la fel de intensă ca focul arzând? Cum poate destructura echilibrul fragil obținut cu greu? Cum poate dorința să ignore abia acum glasul rațiunii seci, dar sigure? Focul și gheața. Fiecare este precum capcana celuilalt, dar cine a câștigat duelul dorinței? Flăcările au atins gheața, începea să se topească, dar dorința e ca o minciună dulce, zboară ușor și îți dai seama că ți-a vândut șoapte tăcute doar pentru a te distrage, pentru a-ți fura mințile și pentru a manipula simțurile. În jocul lor, flăcările s-au pierdut și la fel, și mirajul.”
Simt glasul interzisului, interzis pentru siguranța mea, pentru a nu mă pierde pe mine, echilibrul este fragil, iar alunecarea în extremă nu mă va ajuta să regăsesc drumul. Mă topesc? M-am topit deja, dar orice metal dur își modifică forma la temperaturi prea mari. Cât de intense să fie flăcările? Cât de mult să mă apropii de pericol? Sunt încă la limită, dar dorința e tot acolo, dorința de a fugi mai departe și să mă arunc în brațele alunecoase ce m-ar putea alunga brutal înapoi în lumea mea rece, dar și caldă - care a găsit echilibrul între extrema întunecată a gerului înțepător și pustiu și extrema sufocantă a focului cu rol de blestem și binecuvântare. Îmi place să experimentez, să cunosc noi aventuri din care să învăț să fur mulajul cel mai bun, dar uneori riscurile nu sunt pe măsura aventurii. Oare ce mi-aș putea pierde acum dacă aș fugi în continuare spre nebunia lui? Nebunia lui e diferită, e ca o lume cu granițe bine conturate, aș evada cu greu și nu știu cât acces aș mai avea la propriul zbor liber. Mi-aș asuma blestemul acestei nebunii, m-aș aventura, dar tocmai m-am oprit la start, brațele alunecoase deja îmi dau drumul. Eu nu cad, mă strecor și fac pași înapoi. De ce îmi dai drumul? De ce nu mă ții? De ce oscilezi? Nu știi, nu cunoști, simți dorința, dar o pătezi. De ce? Nebunia ta e pictată în nuanțe vagi sau nicicând nu a fost pentru mine. Cerul meu este prea sus pentru tine, dar nu ai curaj să zbori cu mine, poate nici aripile nu îți sunt complice și te mențin la nivelul tău, rămâi la limita înălțimilor mele.
Flăcările îmi spun povești în nuanțe de albastru acid, la fel de clar și profund precum notele reci și calde ale clincheturilor de gheață ce-mi sunt esență, fior și materie.
Nu-mi spui de ce, dar eu știu, nu vei zbura cu mine. Eu continui să o fac, fără nimeni alături, doar cu regrete ce-mi îngreunează aripile, dar sper să le resimți curând.
„Îi spuneam că voi fugi, doar pentru a mă prinde.
Îi spuneam că voi râde, doar pentru că m-aude.
Îi spuneam că voi rămâne, doar dacă mă vede.
Îi spuneam că voi aștepta, doar dacă mă simte.
Acum fug iar, zbor în continuare,
Chiar de mă ard flăcările, n-or să mă doboare.”
Poate mă vei prinde, poate voi fugi la timp, cine știe? Dar eu nu mai cad, chiar și cu înălțimi de albastru acid.
