Concluzii

O iubește? Nu știe! A avut multe femei la viața lui, multe dintre ele aventuri, rar a iubit. O are în dreapta lui, au ieșit la o țigară pe terasa clădirii. Ea nu fumează, dar s-a oferit să-l însoțească. Au trecut 2 zile de când i-a spus că nu este sigur de ceea ce simte, i-a cerut un răgaz. Ea, cu o privire inexpresivă, cu ochi de sticlă, a acceptat, nu i-a reproșat nimic. Doar a făcut un pas în spate, i-a dat drumul la mână și mergea în continuare la pas cu el, dar era de gheață. A simțit-o! Îi mulțumea divinității că nu a început să plângă, nu ar fi rezistat! Fiecare pas adâncea vălul de tăcere. Cu o clipă înainte vroia să-i spună că s-a înșelat, că îl iubea. La acel moment, îl mai iubea după atâta timp... Nu poți șterge cu buretele totul într-o secundă? Ba da, ea putea! În clipa în care i-a dat drumul la mână, a știut că a murit ceva și îi părea rău pentru ce au avut și au pierdut. Îi venea să plângă cu lacrimi mute, dar nu pentru că îl mai iubea, era doar regretul...

Acum e iar lângă ea. Își aprinde încă o țigară, e frigul de noiembrie și le îngheață sângele în vene pe terasa aceea. Filmul ultimei întâlniri i se derulează la nesfârșit. De ce nu poate scoate un sunet? Așa greu e să articuleze un cuvânt? Poate ea așteaptă de la el să spună ceva, e normal! Băi, dar nu mai are nici el răbdare... Nu-l cunoaște după atâta timp? Să spună și ea ceva.

De ce să spună ea ceva? Nu mai are ce să-i spună? De ce a luat-o cu el pe terasă? Nu își găsește locul, a rămas doar indiferența și un oarecare gust amar. Nu mai vrea nimic de la el, dar cum să-l facă să înțeleagă? E prea târziu! Nici nu vrea să-l rănească, dar este nevoie, altfel va spera la ceva ce nu mai este de mult timp.

Da, încă speră să repare greșeala făcută, a fost un bou! Dar de ce nu ar încerca? A așteptat să treacă timp, să se vindece rănile, dar e sigur că îl mai iubește, l-a iubit prea mult ca să fi murit totul. Prostia lui a fost mare, e conștient, dar nu renunță. Nu renunță la ea așa ușor, nu acum când și-a dat seama cât ține la ea. Cine spunea că expresia „Apreciezi ce-ai avut abia după ce îl pierzi” este un clișeu, se înșală. I-a luat ceva să se trezească din somn, dar acum când a făcut-o, de ce să nu riște? Speră din tot sufletul să fie așa, ea o merită, iubirea pentru ea merită tot riscul. Este sigur că și ea simte la fel, e mai orgolioasă, dar nu avea cum să-l uite, doar prima iubire nu se uită niciodată... Va fii bine, o va convinge, crede în șansa lui, în povestea care i-a legat odată... Dacă nu era el idiot...

Nu, nu mai este nimic în afară de amintirile frumoase, nu mai este nimic în afară de dulce și amar, o poveste a unei prime iubiri care a dispărut de mult din prezentul ei, face parte din trecut, e o bucățică de suflet închisă cu cheia, iar cheia a dispărut, nu mai este. Îi pare rău, îi pare rău pentru el, că ea a mers mai departe dar cealaltă parte a poveștii a rămas blocată în timp. Ar vrea să îi strângă mâna prietenește, dar l-ar răni. El nu vrea prietenie, cum a spus după ce a renunțat la ea, s-a trezit, deși mult prea tardiv...

-Spune-mi ceva! Orice!
-Ce vrei să-ți spun? Tu să-mi explici ce caut eu aici, ce vrei?
-Ce am avut!
-Nu vorbești serios!
-Ba da, n-am fost nicicând mai serios!
-Îți spun eu că nu ar trebui, nu e momentul, te va durea.
-Niciodată nu e prea târziu. Mă cunoști!
-Poate că e adevărată zicala, dar în cazul meu știi că nu se aplică.
-Orgoliu?
-Nu!
-Atunci?
-Vrei să te rănesc? Nu e ceea ce crezi!
-Eu cred că ești încăpățânată ca întotdeauna.
-Atunci nu m-ai cunoscut. Ai fi știut că în asemenea momente, sunt rațională și atât.
-Rațiunea... Omoară pasiuni! Știi ce vreau!
-Nu, nu știu sigur, doar bănuiesc, dar prefer să fiu în necunoștință de cauză.
-Ți-e frică?
-De ce să-mi fie? Nu am ce pierde!
-Ai de câștigat!
-Serios, Nostradamus? Spune-mi și mie care este câștigul acela.
-O poveste, povestea noastră.
-Serios? Nu mai există demult un prezent pentru povestea asta.
-Iar ești orgolioasă.
-Nu, nu sunt, sunt mai lucidă decât am fost vreodată!
-O luăm de la început...
-Tu o iei, eu nu am ce să iau, doar ți-am spus adevărul și nu mă deranjează să-l repet.
-Nu se poate!
-Ba se poate!
-Așa ușor?
-Da!
-Înseamnă că n-a fost...
-Mă jignești acum! A fost, a fost prea mult chiar, că n-ai știut tu să vezi cât de mult, este și a fos mereu problema ta.
-Scuze! Știu că a fost, tocmai pentru că știu asta, nu te cred că a rămas doar o parte din ceva ce am trăit și nu vom mai avea.
-Hai să-ți spun ceva! Nu mai e din clipa în care mi-ai dat drumul! Știai cum sunt, știi că sufletul meu nu iartă, doar te uită și te lasă în urmă.
-N-are cum!
-Ba are! Dar hai s-o luăm și cum spui tu. Crezi că eu te-aș mai iubi, dar m-aș mai întoarce într-un trecut care m-a dezamăgit? Aș mai face parte dintr-o poveste care mi-a lăsa un gust amar? Mă cunoști, nu îmi pune la îndoială siguranța.
-Nu știu!
-Afli acum... Îmi pare rău că nu înțelegi și trebuie să ți-o spun așa, dar ține minte ce spun pentru că nu voi mai repeta: a murit cu mult timp în urmă!
-Dar eu vreau să...
-Să ce? Nu vreau să te rănesc! Hai s-o lăsăm așa, de dragul a ceea ce a fost frumos odată, de dragul amintirii unei prime iubiri!
-Credeam și speram, știu că am fost orb...
-Prea târziu!

Pleacă de pe terasă și își continuă drumul... Speră să poată s-o facă și el, pentru că... merită!