Ciclu

Cioburi de sticlă și frânturi de azur. Atracția care zgârie rațiunile taie în vid precum ciobul, dar ajung în raza ei frânturile de acid colorat. Profunzimea lor de gheață înțeapă deducția și invită paranoicul să creeze scenariile unei noi ciocniri între ce simte și ce trebuie să ia. Ia cu o mână, iar cu cealaltă tremură în a îndrăzni să arunce. Să arunci nu înseamnă pierdere, dar va aduce risipa nimicurilor. Nimicul devine tot pentru pierzător, care nu uită să riște. Pierzătorul atrage, dar e miraj fizic, nălucă cu contur și fibră. 

Năluca mea revine când își amintește să nu lase memoria să îmi arhiveze dorințele. Nu vrea să trec pe lângă ea și să nu simt că mă urmărește. Vrea să fie vizibilă, vrea să îmi testeze limitele, dar ceasul mă scoate deja din minți și aștept uitarea. 

„De ce mă vrei adormită în haosul albastru? De ce mă furi de unde îmi poate fi bine și cald? De ce nu zbori către un alt infinit de miere? De ce nu te oglindești în alți ochi de chihlimbar? Auriul meu deja s-a topit și a rămas schelet de retină când te vede. Poate minte și încă nu a trecut dincolo, în zona caldă, dar de ce să îmi ții ochii lângă tine? De ce să nu se bucure frumosul de nuanțele tăcerii mele? De ce să nu descopere un alt el focul esenței demente? De ce să fug de tine? De ce nu încetinești când vezi că am obosit? De ce ești mereu în contratimp? De ce nu-mi pui întrebările capcană? De ce îmi spui doar expresii mute și aștepți să le răspund cumva? De ce nu mă recunoști? Doar mă știi de atunci, de acum sau de cândva, cânt temporalul se dilua la un singur gest. De ce nu vrei concretul și cauți nebunia neînțelegerii? Mesajele cifrate în amor sunt ca migrena din dormitor. O folosești la nesfârșit, până îmi dau seama că tu ești cel ce-a greșit, iar eu am pierdut când te-am lăsat s-o faci.”

„Atât.”

„Vrei atât sau mai mult? Eu fug, dar tu alergi prea sigur. Nu ții pasul cu mine, vrei să îmi ieși la stop. Vrei să-mi furi startul în cursa către un altul, dar am pierdut deja ruta ocolitoare când te-ai rătăcit odată cu mine. Surpriza mea poate deveni șocul tău neprevăzut.”

„Cutie neagră.”

„Cutia ta neagră este puzzle-ul meu fără piese și lacătul fără cheie. Am doar câteva elemente de contur, iar tușul pentru umbre m-a costat prea mult, o întreagă panoramă de culori. Aveam mai multe nuanțe la dispoziție, dar prin jocul nebun și haosul de pensule, am pictat doar o secundă în timpul meu dilatat și acolo s-a oprit. Am văzut din nou. Și am continuat să tac, deși vorbeam prin imagini derulate și tonalități ale ochilor.”

„Tac.”

Cântec

Cântec de foc și gheață. Lemnul arde, scânteile îmi fac un semn și mă apropii. Mă apropii și ascult cântecul jarului parfumat. E un parfum ars, o notă de iluzii furate și posibilități risipite, acestea devin acum o parte din cenușa albastrului meu acid. Ascult povestea scânteilor și încerc să ignor atracția flăcărilor, vreau să aud cum se termină, căci cenușa e produsul final, nu? 

„Rece, dur, cu o temperatură ce te duce cu gândul la vremurile demult apuse, la zilele în care zâmbetele înghețau doar la atingerea ei, iar sufletul hoinărea pe meleaguri pustii, unde să fugă de ceea ce o apăsa, să fugă de cel care îi furase chipul. A fugit mult timp, nu o alerga nimeni, dar a fugit de ceea ce o înconjura și visa să rămână pierdută de toți și de toate. Voci ale prezentului o chemau înapoi în timpul din care face parte și trebuia să treacă vălul în partea celor vii, nu putea să rămână a nimănui sau să riscă să ajungă doar a umbrelor. Voci dragi, voci care aduceau cu ele ecoul unor amintiri calde, trezeau țesătura sufletului din umbră și croiau și un altfel de văl, unul drag, cu nuanțe vii, dar vagi, odată ce au rămas uitate și blocate în alte clipe ale existenței, într-un timp alterat al amintirilor. S-a întors înapoi, dar ușor, ușor, recele a devenit nuanța prospețimii, a contrastului cu propria căldură din universul interior, a devenit apanajul frumosului și una din măștile cu care valsa în timpul zilelor nesigure și a nopților bântuite de necunoscut.”

Nu mai eram rece ca gheața, simțeam cum suflul iernii târzii din adâncurile mele pierdute readuce adierea ușor răcoroasă a speranței că se poate să mă întorc de unde am fugit fără teamă. Ca un orb care-și aduce aminte să vadă, am făcut aceiași pași timizi către ei, pentru a ajunge să mă recunosc în oglinda privirilor celor dragi, vedeam în ochii lor că încă pot. 

„Gheața se topește. Banal proces fizic. Banală reacție a ceea ce este rece față de ceea ce arde. Dar când flăcările își cer tributul, oare tentația devine pieire? Opusul atrage opusul, tentația a fost mereu aceeași, oare temperatura scăzută atrage focul prea intens? Nu știa dacă flăcările lui o vor arde, știa doar că tânjește să se apropie, să înțeleagă secretele senzației de sufocare, să crească pulsul și să-și piardă simțurile în labirintul cu aromă de pierzanie arsă, dulce și dureroasă. Recele pierdea, iar picăturile calde de ploaie aveau același foc în fiecare moleculă de dorință, devenind una cu șoaptele lui. Fiecare cristal de gheață, fiecare particulă din structura riguroasă și echilibrată, lipsită de secrete și conflicte, de tensiuni și întrebări nerostite, a devenit o nebunie atrasă de polul care promitea pieirea. Cum poate pieirea să aibă nuanțe de dorință mută și la fel de intensă ca focul arzând? Cum poate destructura echilibrul fragil obținut cu greu? Cum poate dorința să ignore abia acum glasul rațiunii seci, dar sigure? 
Focul și gheața. Fiecare este precum capcana celuilalt, dar cine a câștigat duelul dorinței? Flăcările au atins gheața, începea să se topească, dar dorința e ca o minciună dulce, zboară ușor și îți dai seama că ți-a vândut șoapte tăcute doar pentru a te distrage, pentru a-ți fura mințile și pentru a manipula simțurile. În jocul lor, flăcările s-au pierdut și la fel, și mirajul.”

Simt glasul interzisului, interzis pentru siguranța mea, pentru a nu mă pierde pe mine, echilibrul este fragil, iar alunecarea în extremă nu mă va ajuta să regăsesc drumul. Mă topesc? M-am topit deja, dar orice metal dur își modifică forma la temperaturi prea mari. Cât de intense să fie flăcările? Cât de mult să mă apropii de pericol? Sunt încă la limită, dar dorința e tot acolo, dorința de a fugi mai departe și să mă arunc în brațele alunecoase ce m-ar putea alunga brutal înapoi în lumea mea rece, dar și caldă -  care a găsit echilibrul între extrema întunecată a gerului înțepător și pustiu și extrema sufocantă a focului cu rol de blestem și binecuvântare. Îmi place să experimentez, să cunosc noi aventuri din care să învăț să fur mulajul cel mai bun, dar uneori riscurile nu sunt pe măsura aventurii. Oare ce mi-aș putea pierde acum dacă aș fugi în continuare spre nebunia lui? Nebunia lui e diferită, e ca o lume cu granițe bine conturate, aș evada cu greu și nu știu cât acces aș mai avea la propriul zbor liber. Mi-aș asuma blestemul acestei nebunii, m-aș aventura, dar tocmai m-am oprit la start, brațele alunecoase deja îmi dau drumul. Eu nu cad, mă strecor și fac pași înapoi. De ce îmi dai drumul? De ce nu mă ții? De ce oscilezi? Nu știi, nu cunoști, simți dorința, dar o pătezi. De ce? Nebunia ta e pictată în nuanțe vagi sau nicicând nu a fost pentru mine. Cerul meu este prea sus pentru tine, dar nu ai curaj să zbori cu mine, poate nici aripile nu îți sunt complice și te mențin la nivelul tău, rămâi la limita înălțimilor mele. 

Flăcările îmi spun povești în nuanțe de albastru acid, la fel de clar și profund precum notele reci și calde ale clincheturilor de gheață ce-mi sunt esență, fior și materie. 

Nu-mi spui de ce, dar eu știu, nu vei zbura cu mine. Eu continui să o fac, fără nimeni alături, doar cu regrete ce-mi îngreunează aripile, dar sper să le resimți curând. 

„Îi spuneam că voi fugi, doar pentru a mă prinde. 
  Îi spuneam că voi râde, doar pentru că m-aude. 
  Îi spuneam că voi rămâne, doar dacă mă vede.
  Îi spuneam că voi aștepta, doar dacă mă simte. 
  Acum fug iar, zbor în continuare,
  Chiar de mă ard flăcările, n-or să mă doboare.”

Poate mă vei prinde, poate voi fugi la timp, cine știe? Dar eu nu mai cad, chiar și cu înălțimi de albastru acid. 

 

Palimpsest

A fost cum nu a apucat să fie,
Poveștile care te fură și condeiul se pregătește să scrie.
A fost cum nu a fost să fie,
Nici măcar lumea nu vrea să mai știe.
A fost cum nu a fost să fie,
Se grăbesc și ei pentru filmul ce va să vie.
A fost cum nu a fost să fie,
Povești de basm ce nu vor să reînvie.

Începutul ce moare la prima bătaie,
Gândul ce se stinge la prima trădare,
Fluturii ce zboară la prima adiere
Și prima rază timidă ce moare.
A fost cum nu a fost să fie,
Cine mai vrea acum să știe?

Dă-mi un gând,
Îl înșel râzând.
Dă-mi o poveste,
O scriu dacă-mi dai de veste.
Dă-mi un sol
Și acum cobor.
Nu-mi mai da nimic,
Căci nu am ce să-ți mai zic.

Himere de albastru acid
Mint, înșală și ucid.
Mint speranțe rătăcite,
Mici, timide, abia zărite.
Înșală buze moi, tăcute,
Doritoare și grăbite.
Ucid iluzii și fluturi amețiți
De ai lui ochi însuflețiți. 

A fost cum nu a fost să fie,
La fel de firav precum o aluzie. 

Harta mea cu ochi de bou

Harta mea cu ochi de bou are nume original,
De mic taur comunal.
Are ochi de cer albastru,
E departe de-a fi un astru.
Ce Hyperion, băi, nene?
E bufon tâmpit, alene.
Rânjește vita-n cetate,
Parcă două i-aș cam trage,
Da, palme să fie,
Ca să știu eu că mă știe,
Să nu confunde o viperă
Cu o insipidă șopârlă. 
Dar Vipera se tot hlizește,
Tare-i tută, prinde muște.
Uite-o cum devine pradă
Pentru vita îngălată.  
Deja-s pradă înhățată,
Veveriță agățată,
Dar idiotăn nu trebuie să știe
Până nu-l văd eu piftie. 

Idiotul personal

Propriu și-al meu, personal,
Idiot de buzunar,
Idiot la purtător,
Toate blondele îl vor. 
Eu sunt blondă cam ca ele,
Platinată, nu se vede. 
Puțin brunet, pe ici, pe colo,
Doar mă fac și eu că plouă. 
Nu-l înjur la drum de seară,
Căci e mic și pierde-vară.
Idiotul personal,
Dar un bou original.
Zâmbăreț, cu nas în vânt,
Dă cu mine de pământ
Când râde ca prostu-n gară-
Îi dau una, să dispară.
Dar l-aș ține în brațe-acum,
E dement, mă jur-nebun-, 
Unul care-mi face ziua
Să înceapă să-njure luna
Că ajung să scriu doar sirop
Și în versuri să mă-ngrop. 
Hai să-ncerc și-o poezioară,
Așa, ca de-ntâia oară
De prostie viscerală
Ca pe Facebook-sunt virala:

„Povestea mea e scrisă lent,
Nebun, frumos, ușor dement. 
O enigmă e început, 
O enigmă al nostru debut. 
Ne pierdem printre rafturi de iluzii
Și număr șanse ce vom risipi,
Dacă nu ajungem să ne întâlnim
Și de-acum hotărâm să fugim. 
Vino spre mine,
Căci vreau să ajung la tine
Și să n-o iau la goană iar
Ca un drăcușor hoinar. 
Îndrăznește să mă ajungi din urmă
Vedem ce-o să iasă, împreună. 
Eu te prind oricând,
Doar să te văd pierzând.
Pariezi cu al meu gând
C-o să mi-l furi curând,
Eu te mint, că ai eșuat
Dar de fapt, m-ai înșfăcat. 
Te las să descoperi singur
Care este drumul sigur.”

Poezie, poezie,
Uite-mă, sunt pe felie,
Am scris și prea multe rânduri
Vazandu-ma cum bantui rafturi.
Amor la casierie, 
Magazinul tot să știe.
 
 

Fug, dar te caut

Fug de vise, 
Te caut în culise. 
Fug de noi, 
Ne vom regăsi amândoi. 
Fug de lumină,
Noaptea mea senină. 
Fug de voi, 
Împart luna la doi. 

Fug, dar te caut.
Mă sperii, dar te aud.
Te aud în nota de verde,
Te cred când nimeni nu mă crede. 
Te simt pe-aproape
Subtil, în clipe și șoapte. 
Te ating doar visând,
Mă trezesc râzând. 

Prost de-ai fi,
Tot la mine să vii.
Regrete de-ai avea,
Atunci vom vedea.
Vom fugi, vom căuta,
Poate vom abandona. 
Va zbura sau va muri
Dulcele dor al inimii. 

Aroma mea de seară,
Așteaptă-mă în gară.
Aroma mea străină,
Să nu-mi faci din spini cunună.
Aroma mea de vară,
Știi că-s o fugară.
Fugi, dar mă vei căuta
Poate lumea mea va fi și-a ta. 

Vrei să fugim?
Separat, înnebunim. 
Împreună, înflorim.
 

Fug, că-mi place

Fugi, că-mi place să mă joc, fug, că-mi place să nu mă las prinsă, fugi, că-mi place să te arzi. 
Fug, că-mi place să m-aprinzi, fugi, că-mi place să te mint. 

Îmi place să mint simțurile, să seduc gândurile și să le vând iluzii cu notă de clișeu, dacă asta îmi oferi când aleg să îți acord rolul de regizor pentru un nou episod. Nu sunt păpușar, dar mi-ar plăcea să pot controla totul cu ajutorul unui fir de ață, poate așa aș juca mai bine și aș putea să te nominalizez pentru mai multe categorii, nu doar la cea de clișeu. Dă-mi rândurile adevăratului rol și alege să fii personajul fără mască, m-ar ajuta să văd. 
Îmi place să fug și să mă întorc atunci când consider eu că am alergat suficient cât să nu mă prinzi și că te-am făcut să stai acolo, să nu vii după mine. Dacă ai veni, aș fugi și mai departe, doar ca să văd, doar ca să scap. Nu vreau să fiu alergată, nu vreau să fiu prinsă, vreau doar să fiu lăsată să pot fugi când escapadele devin felul meu de a vorbi. 
Îmi place să amăgesc, să amețesc și să vin cu o poveste nescrisă, dar pe care o ofer în dar și aștept să ai curajul de a lua ce primești, fără condiții, fără așteptări, doar cu dorințe mute, pe care vreau să văd dacă le prinzi atunci când ochii-mi alunecă și dacă poți citi în ei care sunt regulile jocului - povestea asta e un joc, iar regulile mele sunt acolo, le poți găsi, să văd dacă poți să le stabilești pe ale tale, căci nu mă joc niciodată singură. Dacă mă plictisesc, îmi iau darul înapoi, încalc codul bunelor maniere și te las singur cu semnele de întrebare. Nu las timp pentru răspunsuri, văd doar alegerile, le iau așa cum sunt, le onorez pentru onestitatea tăcută și apoi mă car, respectând alegerile și judecându-ți stilul de a căuta răspunsuri pentru a mi le șopti tainic, când deja ai făcut-o, în singurul mod sincer pe care îl puteai aborda. Așadar, citește-mi regulile și joacă-te, te aștept. Doar grăbește-te puțin, timpul meu e ca o brichetă, arde doar cât dorește ea, nu cât ai tu nevoie. Da, sunt grăbită, dar vreau doar să-mi fur liniștită clipa, fără să îmi amân entuziasmul. Vreau ce poate fi al meu, dar dacă mă prinzi la timp, împart și chiar ofer mai mult decât puținul pe care îl creionez aparent. 
Îmi place să întind capcane, chiar și rândurile astea sunt precum o plasă țesută în două nuanțe de alb. Vezi minciuna? Vezi capcana? Mă vezi? Eu te văd doar vag, nu prind conturul clar, ci doar fragmente fără legătură aparentă, ești ca un puzzle prost gândit. Da, prost gândit, văd piesele lipsă aruncate sub pat, văd cum le împrăștii într-un haos studiat, nu le cunosc fragmentul sau indiciul, dar spațiile goale create cu intenție sunt acolo. Nu mă joc așa, deși îmi place, mă atrage către plasa creată de tine, poate rămân blocată printre fire rătăcite. Parcă m-aș retrage, căci pericolul îmi face ochi dulci, parcă i-aș ceda, căci vreau să văd cum te pierzi dacă schimbăm regulile și jocul inițial devine o ecuație cu multe necunoscute. Mă arunc în largul mării, deși nu știu să înot, dar dacă mă scufund, strigătul meu de ajutor va fi auzit de cine îmi doream să apară. Jucăm acid sau stăm pe margine? 
Îmi place să provoc. Aruncă-te, aruncă-mă, mă arunc, te arun! Oricare ar fi scenariul, cu tine m-aș scufunda, dar nu mi-ar fi frică să învăț să înot chiar atunci, așa am învățat să respir când am rămas fără resursa de aer, așa am învățat să cad când am fost ridicată și aruncată de la înălțimi mult prea mari. Mă risc și mă scufund cu tine, dar va fi o plăcere să te învăț să trăiești la limita necunoscutului, să te doară în cot de previzibil și să te arunci cu mine, dacă te mint că la capătul hăului, vom zbura amândoi. Ai de unde alege: pot fi pericolul de care să fugi sau pot fi scânteia care să te ardă; pot fi o mare liniștită sau pot fi un râu mult prea adânc pentru tine; pot fi o nebunie în culori sau o himeră în două nuanțe. Să te văd! Alegi sau spui „pas”? 
Îmi place să trișez. Nu joc corect, îmi aduc mereu zarurile de acasă și mă gândesc dacă meriți să-mi asum o mutare sau nu. Indiferent de regulă, o încalc doar pentru a o modifica apoi și pentru a fi doar tu cel care o respectă. Dacă mă lași trișez, voi ști că te-am făcut curios, dacă te deranjează, voi ști că nu te încântă să cunoști. Tabla e suficient de mare pentru ambele seturi de piese, dar dacă le fur pe ale tale, voi face un pas către tine și tu ai șansa să mă prinzi în șah. E adevărat, eu ți-o voi oferi, dar vom fi muți, deși vom ști că ăsta e momentul când chiar nu fug, ci vreau să ai curaj să mă iei. Ce nu știi tu? Că o vei face și îmi vei confirma o teorie: te-am prins eu demult, dar ce nu știi, nu te oprește să-ți oferi un moment de glorie închipuită, căci am impresia că visele de prădător îți oferă curajul de a lua, altfel, nu ai mai rămâne, te-ai retrage. 
Îmi place să râd. Rece, cald, fals, onest, mereu, ocazional, amar sau dulce. Nu contează ce nuanță are, dar râsul nu mă părăsește. De multe ori nu îți oferă un reper sincer, iar cu alte ocazii, ține loc de răspuns. Gura te minte, dar dacă râd, fii sigur că mesajul a ajuns și nu este lăsat să se piardă, nu apucă cerneala să se usuce pe rândurile mai vagi decât mi-ar conveni, dar le analizez, încerc să le deslușesc. Când voi termina de tradus fiecare tonalitate a răspunsurilor tale, poate voi reuși să găsesc un mod de a-ți aprecia impertinența de jucător. Jucătorul cu două chipuri, dar cu aceeași victorie, îmi găsește râsul oricând, cu o nuanță subtilă de amenințare voalată. 
Îmi place să induc în eroare. Azi îmi asum un rol, mâine decid să scap de el, iar peste alte două zile joc moneda propriului Eu, frumusețea este să nu știi în ce moment se desfășoară fiecare reprezentație. Uneori resimți notele similare ale fiecărui chip, dar alegi să dansezi pe aceleași acorduri și mă trezesc și eu pierdută printre oglinzile în care alegi să te ascunzi pentru ca eu să-ți găsesc originalul. Ne jucăm amândoi de fiecare dată, ne ardem, dar mereu ne regăsim în același punct, personajul tău îmi fascinează fiecare personaj feminin, chiar și atunci când te-aș arunca de pe scena mea din cauza unor greșeli de text. Nu-mi dau seama dacă textul este singura problemă, căci te-aș putea ajuta să reformulezi modul de prezentare a engimelor pe care vrei să mi le trasezi, dar dacă voi găsi doar vid rece, voi avea grijă să părăsesc piesa asta. Îmi plac comediile, îmi plac chiar și poveștile cu mult prea multă romanță, dar dramele nu sunt pe lista de preferințe, iar eu nu scriu un astfel de scenariu. Sper să nu fie cazul, dragul meu acid, atunci nu aș mai râde, doar aș fugi pentru a nu mă uita în urmă. 

Jocul nu mai e la fel, evoluează, este trasat. Fiecare are piesa lui, dar chiar și sancțiunile sunt o tentație după fiecare rundă. 
Acum nu aș fugi deloc, tu ești la start, nu vreau să văd stopul. 

Vreau un nou start, vreau să râd mereu la fel. Mă joc cu simțurile tale, dar și ale mele sunt tare sucite. Ce caut eu în viața mea? E un haos plăcut și o varză artistică, dar nu arată rău deloc.




 

 

Albastrul acid

Acidul din cana mea cu Cola. Acidul jucăuș, care îmi face gura pungă. Acidul jucăuș care îmi seacă ficatul. Acidul jucăuș care îmi arde moliile și îmi agită fluturii. Acidul jucăuș cu nuanțe de albastru și chip de iarnă târzie, dar cu promisiuni de primăvară. Eu le văd, văd promisiunile, doar fug de ele, căci ghioceii mor mult prea repede, chiar dacă răsar și înfruntă frumusețea înghețată a fulgilor de nea. Fug de promisiuni ca timpul de continuitate, nu îmi găsesc locul în plasa țesută de ceasul amețit, căci e o secundă pierdută chiar și de tirania acestui timp. Își pierde valențele de leac sau blestem, doar câștigă un loc pe lista mea de înfrângeri, deoarece acidul jucăuș l-a prins din urmă și a câștigat teren. 
Cana mea învolburată de bulele de acid stă pe faianța pervazului și nu se mișcă, dar are propria mobilitate când îmi atinge visele. Gura umedă cere, iar acidul îmi gâdilă carnea și îmi minte limba, doar o înțeapă puțin, pentru ca ea să nu-l atace ca ripostă, dar o domină și alunecă mai departe. Ea știe, dar nu comentează, doar gustă. Îi place aroma, îi place pișcătura ușor trădătoare, dar plină de promisiuni în care gustul sărat al lacrimilor nu va mai pătrunde vreodată pe acele buze demult uitate - buze care au sărutat și au dorit să rămână acolo de-a pururi, dar au fost alungate din visul nopților de vară și s-au mulțumit cu recele solitar al iernii, mult mai comfortabil datorită siguranței asigurate de întuneric și amorțire. 
Acid cu nuanțe înțepătoare pentru veninul instalat cu mult timp în urmă. Acid cu nuanțe dulci pentru amarul care domina amintirea fluturilor zburdalnici din frageda adolescență și poveștile prea triste din tinerețea furată de iubirile prea mari, precum tăcerile din moarte. Acidul a furat din acrul acelor șoapte care au mutilat suflete și oameni. Venin, amar și acru, triada gusturilor care au dat aroma multor nopți de așteptare sau regret, de ură sau dor. Acidul invadează echilibrul și agită aromele, cocktail-ul se schimbă și tonul pe care îl va da când va fi servit va fi un altul. Notele se schimbă.
Acidul ăsta îmi atacă ficatul, îmi face stomacul sită și, totuși, accelerează tempoul inimii. Crește tensiunea, zburătoarele blestemate gravitează și viziunea gustului se schimbă. E dulce, mă pișcă, dar e al dracului de viu. Esență de caramel înțepător și de rece topit în eter. 
Îmi vine să fug de promisiunea gustului, îmi vine să fug de efemerul moment de dulceață și de curiozitatea mușcătoare a substanțelor acide. Fac trecerea rapidă, abruptă, nu îmi oferă timp să găsesc răspunsuri pentru buchetul oferit mie. 

E ca un acid. E ca o clipă de bucurie furată și ca un râset pe care ți-e frică să-l afișezi pentru că vor cere un preț pentru el. Cine va cere prețul? Care va fi ăla? Prețul îl cer tonurile albastre precum gheața care mă fascinează, dar nu se pot decide care va fi timpul pentru a înapoia ceea ce am furat. Fur o clipă, fur o iluzie sau o nălucă cu care să pot defila în nopțile reci, solitare. Fur o imagine pe care să o pot atașa unui album de regrete? Asta nu mai știu. Nu știu dacă va avea rol de capitol, episod sau scenă fugitivă, știu doar ce nuanțe va avea fiorul, va fi albastru, liniștit și învolburat, ca liniștea oceanului după erupția unui vulcan îndepărtat și uitat de hărțile geografice. Albastru pur, aproape confundat cu albul mut sau cu regalul glaciar. Albastrul meu are tonuri de viață, de zâmbet, de lumină, dar are o față ascunsă, o față ilizibilă, nu poate fi citită oricât de mult aș căuta rândurile firelor ce țes materialul. Caut și nu găsesc traducerea, dar nu mă opresc, caut în nuanțele profunde și sper să găsesc ceva, dar dacă totul este doar un vid fără formă, mă voi întoarce din punctul în care am hotărât să dau această culoare noului voal. Voalul meu este pătat deja, uzat, dar încă îmi oferă o partitură goală pentru notele dorite acum, nu atunci, nu mâine. 
Albastru precum dilema, tainele iau un astfel de chip. Te scufunzi, te prinde, te duce și te rătăcești, dar nu cere detalii, nu vrea să-ți știe povestea, vrea doar să scrie un nou rând și să ți-l lase temă. Tema mea e similară, vrea să-mi ascund scenariul și fantasmele și să ofer o șansă acidului jucăuș din adâncimile albastre. Am propria mea culoare pentru stilou, iar penița nu trebuie pregătită, doar eliberată, pentru a vedea ce formă oferă cerneala noii mele șanse. O șansă de a redefini nuanțele, o șansă de a recâștiga pânza propriului vid. 
Dacă înainte visele erau dominate de întunericul prea ascuns, acum sunt pierdute în ceață, într-o ceață fără contur, doar cu pete și sunet. Înainte era tăcere, o tăcere întreruptă doar de propria muțenie sau de un suspin rătăcit, slăbiciune. Acum este sunet, acum este clinchet de clopoțel, ca un râset fugar și vinovat pentru că îndrăznește să se facă auzit ca un ecou în adâncimile bântuite de liniștea abruptă. Vinovat că există, vinovat că amăgește sau vinovat că fuge? 

Albastrul acid al unei dimineți episodice, roua care îmi alunecă pe buze odată cu un nou răsărit, poate acum apusul nu va fi întârziat, ci va veni pentru a completa un cerc, nu pentru a încheia un ciclu. 

Albastrul meu acid cu note de primăvară și nuanțe de gheață topită. 

Albastrul meu acid rătăcit printre întrebări. 

Albastrul meu acid pierdut printre râsete, dar refugiat aici, în noile pagini ale capitolului.

Albastrul meu acid care încălzește ce a răcit cândva o iarnă mult prea lungă.

Albastrul care mă va pierde sau mă va prinde din urmă. 

Acid, albastru, albastru acid. Pișcă, dar nu doare. 

Gol

„E gol și aerul este prea vechi, prea aglomerat. Bântuie câteva particule rămase în urma plecării, particule de praf care se ridică dacă îndrăznesc să deschid geamul și nu mă lasă să aerisesc spațiul. Praful și aroma de povești uitate și pierdute mă îneacă, are un iz înecăcios de dulce și de putrezit, dar mucegaiul de pe podea a fost curățat chiar înainte să plec, așadar nu înțeleg ce rost are să mă întorc. De ce revin aici? De ce revin să observ golul și să devin una cu el când mă poate persecuta fără să vin direct aici? E suficient să adorm și nu mă lasă în pace, mă invadează în singurele clipe în care aș putea să sper să regăsesc ceva din mine pe un alt tărâm unde poveștile și zânele sunt parte din scenariu. Golul din care lipsește pustiul, jocul care nu are reguli și tabla de șah fără rege și regină, asta redefinește haosul din camera în care mă reîntorc. Pare să nu fie nimic aici, dar știu unde a fost așezată fiecare piesă și nu pot să privesc de două ori același colț fără să vizualizez trecător existența întreruptă de ceea ce s-a aflat odată acolo. Praful, praful ăsta care se ridică nu mă lasă să respir, îmi blochează gândurile cu sens și mă aduce într-o lume vagă, unde nu am toate simțurile active, ci doar imagini, un întreg film mut într-un plan al nuanțelor, fără contur, umbre sau lumini, întuneric ce întrerupe uneori derularea lor, dar nu mă lasă blocată în beznă.”

Vede doar golul, dar nu înțelege răcoarea din cameră și nu a intrat acolo când a deschid fereastra. Nu înțelege că ea este frigul, ea este umbra ce bântuie propriile nopți și îi fură somnul, nu e martora nopților în care fuge și îngheață ceea ce atinge, căci asta a rămas în urma plecării - revoltă mută și tăioasă ca vijelia din decembrie. A ajuns să bântuie unde era cândva prezentă ca o rază proaspătă a dimineții, a ajuns să distrugă unde țesea amintiri frumoase și a ajuns să râdă când regretele dispar, când nu-i mai rămâne nimic și poate să urmărească drumul lor trist, la fel de trist pe cât e al său. Râde de amarul pe care îl simte pe buze, râde de pustiul pe care îl resimte în cameră, râde de lacrimile ce-i înjunghiau ochii și mândria cândva, râde de prostia de odinioară și de nălucile care păzeau propria închisoare. Gratiile ei erau precum un voal, avea impresia că putea trece prin ele, dar erau un labirint material, o înșelau și deveneau dulci curve ale libertății de a simți și de a zbura fără plasă. Nu o preocupau, nu le vedea, vedea doar lupta și idealul situației, vedea doar povești unde era un singur capitol pe final, iar cerneala avea nuanțele deschise ale emoției înșelătoare. Emoția era oglindă pentru calitate, nu observa, nu vedea, deși avea în față aceeași reflexie. Sentimentele se vindeau dorinței de a visa frumos, dar ea a murit, căci realul nu făcea parte din ecuația nălucilor. 

Acum e totul rece și ochii ei, cândva nuanța caramelului, s-au schimbat. Căldura lor a adormit și sunt la fel de solitari precum un suflet rătăcit. Caramelul a înghețat, culoarea lui a rămas, dar dulceața a dispărut, are tonalitățile ascuțite și lipsite de viață ale albastrului, simți cum tresar doar la ecourile albe ale alienării. Spiritul a murit sau a adormit, dar avertismentul privirii ei este mai periculos decât intensitatea cu care a crezut demult că finalul va fi altul. Nu s-a pierdut nimic, doar s-a transformat, a luat foc ceea ce era slab și cenușa a luat forma puterii, Condorul de munte este la fel de puternic, iar vitalitatea lui s-a conservat în lupta pentru supraviețuire, dușman fiindu-i chiar cel ce ar trebui să-i admire zborul și libertatea de a alege, omul. Precum condorul, ea își conservă resursele și revine sau dispare pentru totdeauna din calea celor pe care alege să nu îi mai primească în propria poveste. Poate chiar există zâne și în povestea ce urmează... 

„Mi-e imposibil să respir în camera asta, este goală, dar amintirile sunt înghețate, la fel ca timpul acesta blocat chiar aici. O cafea, o țigară și un râs isteric - unde m-am pierdut? Când am devenit o crăiasă a iernii? Când a uitat pielea mea mângâierea dulce a unui zâmbet sincer? Când a devenit caramelul meu o altă pată de albastru glaciar? Râd isteric, râd amar, râd cu ecou și ecoul mă pierde pe mine până când ajung doar o entitate mută. Nu-mi aud bătăile inimii într-o armonie caldă, aud doar bătăile constante ale existenței fără ancoră.”

Gol, rece și tăcut, așa este adâncul căprui al ochilor ei. Tăcută este camera, mută este durerea și grăbită este lumea ce merge mai departe și se află de partea cealaltă a ferestrei. Nu are nevoie să meargă mai departe, căci drumul ei a fost mereu același, doar s-a oprit pentru o clipă, a revăzut camera goală și caută un licăr de viață în locul în care a murit copila și s-a trezit femeia. Momentan, doar praful și spațiul gol stau mărturie a ceva ce a existat cândva în acea încăpere. Umbră a cuiva care doar visa demult la ceea ce va trăi, acum acționează, aduce visul în planul real al prezentului, ziua de mâine e o binecuvântare și un blestem, dar există și promite. Gheața se topește și ea, recele nu poate exista fără cald, deci golul îi va umple viața la un moment dat, certitudine sau pariu? 

„Mă înțeapă ochii, dar nu plâng, râd, și nu are un gust amar. Mă voi salva.”

Pasăre Spin

Drumul nu are o destinaţie clară pentru mine, doar îl urmeaz şi aleg popasurile. Nu e nimic sigur, dar mă opresc şi caut să mă odihnesc, alerg prea mult, caut cu nerăbdare destinaţia şi nu reuşesc să o văd. Busola mea e stricată sau filmul în care joc e doar o regie în care am opţiunea de a alege jocul de scenă? Pot alege popasul la care mă opresc acum şi în timp ce prinde contur peisajul pe care îl întâlnesc aici ma gândesc că este familiar, am mai fost aici cândva, temerile mele au revăzut cadrul de care voiam să fug, dar nu am scăpat şi acum mă aflu aici. Cumva, trebuie să aştept în staţia asta până când voi putea desena în culori griul ce mă bântuie. Am pensula. Am pânza. Am culorile. Când încep să desenez? Am timp? Drumul este lung şi nu pot prelungi momentul de stagnare, dar trebuie să-i dau o nuanţă înainte de a continua. Pânza va purta semnătura mea, dar culorile sunt cele pe care mi le-a lăsat el şi altele pe care timpul mi le-a oferit cadou după fiecare popas la care m-am oprit. Tot ceea ce posed este ceea ce-am furat, iar ceea ce le-am lăsat lor în călătoria mea a fost un dar. Ei m-au furat, eu le-am dăruit, iar apoi nu am mai avut resurse pentru a merge mai departe şi am căutat să fur momentele cu ei, am văzut ce urme au lăsat şi clipa a devenit amintire. Am luat cu mine greşeli, amintiri, clipe şi lecţii, căci mi-a furat fiecare dintre ei un vis şi eu le-am permis să o facă, a fost un dar pentru ceea ce vedeam bun, a fost un dar pentru oamenii din spatele aparenţelor, dar am învăţat: aparenţele chiar trădează şi deşertul este acolo, ascuns în spatele unui zâmbet, în spatele unor cuvinte mult prea mari.  

E blocată, e blocată într-un loc şi vrea să fugă, vrea continuitate, dar nu poate zbura. Aripile au obosit, e ca şi cum întregul zbor le-a frânt şi acum poartă asupra lor greutatea drumului parcurs. A pierdut direcţia, nimic nu pare să ducă către locul indicat pentru aterizare. A căzut şi nu ştie unde este, părea un drum sigur înainte, sau cel puţin, părea să fie un refugiu cald pentru clipele de odihnă. Aripile sunt rănite, sângerează. Ca o pasăre ce nu a fost nicicând, fără cutremurări şi fără regrete, ea a zburat şi a fost atrasă de acel loc, şi-a făcut cuibul între spini acoperiţi de dorinţă şi linişte. Cuibul ei a devenit apoi o cetate de durere, fără ferestre şi cu uşi închise, deoarece nu ar fi dorit să plece, oricât de rău îi erau afectate aripile de spinii ce le răneau. Nu resimţea greutatea refugiului, dar presimţea, căci este o pasăre ce respira visul celui ce ea credea că piere dacă îl va lăsa singur. În lumea drumurilor abrupte şi înălţimilor mult prea mari uneori, credea că acolo va putea rămâne, căci este o fiinţă ce va cânta doar o dată şi îşi va spune povestea pentru o viaţă întreagă, dacă va găsi refugiul unde va fi lăsată să aleagă. Acum, timpul doar trecea, iar zidurile cetăţii ei deveneau vizibile, teama de a zbura în lumea largă pălea în cadrul cuibului de spini. Zburătoarea a ales să rămână, dar copacul avea spini ce nimicesc şi oricât de mult îşi dorea să-i cânte, să-i spună povestea ei şi să se arunce în spinul cel mai lung ce i-ar fi intrat în suflet- şi ascuţit fiind, ar fi rănit-o profund-, eterna-i vrajă nu putea să dăinuie lângă sufletul ce-i fura trilurile şi a alungat-o din propria-i poveste. E blocată la ieşirea din cetate, dar cu aripile doborâte, aşteaptă să se vindece uşor, uşor, iar timpu-i pare duşman, la fel şi amintirile. Vrea să fugă, a fugit deja din capcană, dar fuga de rănile ce-au ţintuit-o va lua mai mult timp, drumul va fi mai lung, până când, într-o zi, va găsi fereastra şi va vedea cum dincolo de ea o aşteaptă înălţimile albastre. Este o pasăre spin, legendara fiinţă ce îşi găsea ultimul cântec în copacul cu spini pe care îl va alege şi trilul ei ar fi purtat povestea plină de dor, mister şi suferinţă până când ar fi găsit în final căminul dureros unde ar fi aşteptat-o sfârşitul ei, dar şi iubirea ce-i merita sacrificiul. Este o pasăre spin, dar cu alte alegeri, caută acelaşi drum, dar nu pentru a-şi cânta durerea, ci pentru a găsi liniştea şi sfârşitul zbuciumului căutărilor, pentru a reuşi să valorizeze fiecare sacrificiu, fiecare cicatrice, doar în aşteptarea acelei clipe de linişte. Drumul e lung, popasurile sunt locuri unde îşi va odhini aripile şi unde va scrie în continuare o poveste întreagă, dar va ajunge acolo cândva şi va fi meritat fiecare rând scris cu lacrimi sau cu zâmbetul pe buze. 

Poveste scrisă de ea, poveste pentru mai târziu. Alege rândurile pe care le va păstra şi învaţă să rescrie ceea ce a fost greşit. Totul este o alegere, iar ea vrea să revadă în timp paginile şi să nu regrete nimic, deoarece pierderea a fost un dar la fiecare pas, iar cicatricile devin marturii ale puterii de a oferi, putere ce o urmăreşte de când îşi aminteşte să fi luat contact cu lumea întreagă, o binecuvântare şi un blestem, ce-i mai frumos şi totuşi, ce-i mai rău pentru ea. Vrea să îşi scrie singură povestea şi prin atenţia acordată fiecărei clipe, urmăreşte echilibrul dintre alineat şi paragraf. Îi este teamă, mai ia o pauză şi scrie, dar singurul drum este doar cel din faţa ei. Trecutul a fost, prezentul e tot ce are, iar necunoscutul nu îl cunoaşte şi are şansa de a alege ceea ce va dori să găsească acolo prin frumuseţea pe care o caută în imperfecţiune. Idealism într-o lume fără vise, dar lumină în cel mai întunecat abis. 

Zbor mereu, mă pot opri, dar zbor. Pot cădea şi aştept să mă ridic, dar mereu pornesc pe acelaşi drum şi mă îndrept spre fiecare înalt al cerului pe care îl găsesc în faţa mea, zbor cât pot de sus şi chiar dacă este periculos, am răbdare, am răbdare mereu să mă ridic, dar cât de greu este! Zbor mereu pentru că nu pot rămâne într-un loc, abia am învăţat să prind rădăcini, dar undeori obosesc, vreau să pot ateriza şi să plec din nou fără să-mi simt aripile grele. Caut, voi mai căuta, vreau doar să găsesc şi să pot zbura apoi doar pentru a mă întoarce înapoi, dar nu singură. 

Zboară, Pasăre Spin! 

Marile iubiri, marile tăceri

Un pendul fără cronologic,

un vers fără poetic,

un trecut fără nostalgic

şi un anonim fără idilic,

toate-s începuturi ale aceluiaşi sfârşit

de care mulţi rataţi s-au ivit.

Rataţi care au trăit,

care au iubit,

care au murit

şi-n final s-au trezit

singuri, într-un cavou rece,

unde amintirea îi bântuie şi nu mai vrea să plece. 

Amintirea precum o tortură,

viitorul precum o himeră,

otrava precum o mixtură

ce calmează efectul de arsură,

iar arsura macină carnea

din care iese fumul a ceea ce a fost odată iubirea.

Iubirea fumegândă,

durerea imundă,

respiraţia-i tremurândă

din amintirea ce m-afundă

şi mă goneşte

în locul unde cândva îmi spunea că mă doreşte. 

Dorinţa îmbăta simţurile,

pasiunea fura minţile,

şoapta trăda trăirile,

iar ochii minţeau începuturile

cunoscute de oamenii de rând

ce nu au apucat să-i vadă iubind.

Dar îi văd mereu murind. 

Harta nimănui

Vezi cenușa? Atât rămâne.
Vezi umbra? Doar ea mai umblă, ca un suflet rătăcit.
Vezi ceasul? Timpul trece, dar al ei e rătăcit.
Vezi fumul? Tocmai a stins țigara, următoarea o va prinde scriind un alt vers, un alt rând, va desena un alt personaj și va inventa o continuare, căci nu-i plac începuturile fără sens.
Vezi pericolul? Nu sunetul aduce înțelegerea, tăcerea aduce avertismentul.

Simți ciobul cum îți sfâșie vălul? Materialul sângereză, dar nu e degradat. Coase-l, fă-i un tiv, găsește acul potrivit și apasă mai tare ca să capete amintirea durerii, să o aibă întipărită precum cicatricile timpurii. Accentuează mișcarea, pune presiune pe ac, singurul  mod de a reface materialul este să fie vizibilă mereu această modificare, să se vadă modelul diferit, să fie oglinda imposibilului, să devină de nesuportat. Doar așa obții metamorfoza întregii creații. Plusează, ca să nu lași uitarea să șteargă amintirea vreunui rând, fiecare picătură de otravă, gustul metalic al sângelui, să nu rămână doar cicatrici, colecționează-le, exploatează-le sensul- țesătoarea propriei esențe pe tabla de șah a rațiunii, nu în capcana trăirii amăgitoare pentru o secundă. Acea secunda înțeapă mai rău decât acul și vei rămâne doar cu o rană adâncă ce te va răscoli, dar nu te va aduce mai aproape de tine, liniștea nu va mai fi posibilă în haos.
Mutilarea vălului nu e un rău necesar, e însăși necesitatea pentru autorealizarea țesătoarei, pentru regăsirea drumului. Merge pe țurțuri de gheață, pe cioburi de inocență, printre stânci abrupte, în ținuturi reci și dimensiuni uitate. Nu e suficientă rezistența, nici măcar acceptarea, ci îmbrățișarea frigului revelator, e la fel de profund precum singurătatea și la fel de loial precum trădarea continuă. Precum oglinda Crăiesei ce trebuia reanimată din cioburile pierdute prin castelul înghețat, vălul țesătoarei trebuie regăsit. Pe teritoriul sufletelor solitare, va căuta frumusețea propriului întuneric. E Necunoscut, dar nu trebuie refuzat. Poate va găsi la final și drumul înapoi. Stai, de ce drumul vechi? Nu, va veni timpul unor căi neexplorate.

Fumul de țigară îi joacă în fața ochilor, dansul neantului. Atât de efemer, ține doar câteva acorduri. Te ademenește cu un Sol, te minte cu o terță, te confundă cu o jumătate de notă și nu îți recunoaște rolul de notă întreagă. Se asigură că la final vei dori un bis, dar uită că eticheta de final, chiar el a adus-o. E un pian cu multe clape, dar crede ca numărul corzilor tale este irelevant, uită că și tu dai naștere sunetului și poți aduce mirajul muzicii înainte ca el să poată aduce partiturile. Tu îl minți cu un semiton elegant sau îl seduci cu un ton ce maschează adevărata rezonanță a emoției, căci ești nesigură dacă mai vrei un bis. Îi limitezi auzul, îl duci unde vrei tu, sau așa crezi. Pe fundalul corzilor, clapele pianului trădează și mint simțul, profită de realitatea armoniei tale pentru a o substitui cu propria iluzie, iar sunetul tău se va confunda. Fugi! Fugi și caută sunetul care să nu amăgească propria-ți muzică!

Așa că fug, uit, îngheț sufletul, răcesc emoția și reconstruiesc esența.

Caut acordurile calde, caut un ton absent și o gamă completă, nu accept frânturi de miraj.