Inel

Era rece. L-am lăsat pe dulap când am făcut duș mai devreme. Acum l-am pus iar pe deget. Impactul dintre răceala inelului și căldura pielii.

Interesant acest inel al meu. Are doua capete de lei unite la jumătatea cercului, fiecare având colții gata de atac. M-a fascinat modelul. Doi lei sau două leoaice. Cine mă întreabă de semnificația lui nu știe exact, chiar și variantele mele diferă de la un context la altul. Acum stau pe întuneric sub pătură și am o sursă vagă de lumină, luna se strecoară printre jaluzele verticale, timid. Razele acestea subtile cad pe inelele mele și cel cu lei îmi atrage atenția. O simbioză sau o complementaritate? Atac sau armonie? Doi lei sau două leoaice? Instinctul îmi spune că sunt două, femininul predomină.

Două leoaice precum două orizonturi.

O leoaică a trecutului. Luptă pentru vechiul ego. Luptă pentru ce nu se vrea a fi pierdut, încearcă să-și înfigă colții în uitare, să nu lase loc cicatricilor. Vânează rănile și le caută continuitatea, colții fac să sângereze locurile încă vulnerabile. Caută neliniștită calea către retrăire a durerii văzând-o ca pe singura soluție de a scăpa definitiv de ea. Vrea să o omoare, nu să o adoarmă în uitare. Masochistă? Cred că da. O leoaică masochistă. Preferă o clipă de durere intensă care să lase răni adânci și să le vindece prin acutizarea durerii decât riscul unei agonii îndelungate și somnul ei care cândva se va termina-poate. Tu, leoaică, înfățișare a durerii profunde și ceas al deșteptării, vrei să lași sângele să devină un foc mistuitor? Vrei să fie sângele cel care nu lasă rănile să se închidă? Nu vrei să îl lași să se coaguleze măcar? Parșivă ești tu, leoaică! Nu știi niciodată ce vrei și pendulezi mereu între gânduri, dar niciodată nu cauți echilibrul, trăiești pentru extremele care te așteaptă la fiecare colț. Unde o să mă porți data viitoare? Vrei să mă ții lângă tine, să îți ascult răgetul agonizant? Vrei să rezonăm? Picuri un strop de substanță inflamabilă peste propria-mi rană și te asiguri să rămână la fel de fierbinte precum lava? Îți place să îmi aduc mereu aminte de gustul amar al propriilor răni? Uiți ceva, mereu există cineva care te combate, geamăna ta, jumătatea ta, cealaltă parte a întregului.

O leoaică a viitorului. Leoaica aliată, leoaica jucătoare, îi place să câștige pariul cu prezentul, îi place să înlăture confuzia, să îmi dea peste nas. Uneori e la fel de parșivă ca și prima, dar ea joacă în altă arenă. Ea nu deschide răni, dar nici nu urmărește vindecarea și nici nu stă să numere cicatricile. Ea joacă. Pariază totul pe un salt curajos, mizează mereu pe calitatea de învingătoare și devine rece, placidă, arogantă, știe că poate și o duce la capăt. Leoaica asta nu e doar o luptătoare cu viața, tinde spre autoconservare și supraviețuire, dar pariază totul la jocul de table pe care îl întreține cu propriul destin. E o optimistă și realitatea ei se rezumă la șansele de izbândă, nu ia în calcul magnitudinea posibilelor pierderi, dar nu își caută mijloace care să îi scuze scopurile. E o supraviețuitoare și atât. Are propriile metode de a asigura succesul propriilor proiecții. Leoaica asta îmi place, mă sperie, dar e și o opțiune tentantă pentru a juca cum trebuie la ruleta norocului. Ruleta asta nu așteaptă pe nimeni. Negru sau roșu, alegi acum, nu altcândva. Așa și leoaica. Noroc, destin, karma? Ea știe, dar cum este o materializare personală a viitorului poate să îmi aducă mereu ceva nou, spre deosebire de prima, ea aduce deja ceva cunoscut. Prea bine cunoscut. Unde am fost nu mai vreau să fiu dacă știu că nu mi-a fost bine și am sângerat.

Între cele două leoaice este un spațiu gol, micuț, între colții care se intersectează. Prin spațiul acela mă uit și văd dincolo, văd ceea ce definește viitorul și a fost definit prin trecut: prezentul. Cumva, el nu ține cu nicio leoaică, are propriul curs. Este stabil sau nu, încă nu știu, încă încerc să caut adevărul ăsta, dar este liniștit, este constant. Ceea ce mă sperie este faptul că acest fir continuu este la fel de vulnerabil ca o pojghiță de gheață în apropierea primăverii. Vreau să îl traversez cu grijă. Cu încredere. Am încredere. În mine, în ei. Nu este atât de subțire firul, iar gheața nu se va sparge așa ușor. Răbdare. Închid ochii și nu pot evita să îmi înflorească un zâmbet pe chip, cumva, leoaicele mele ajung să rezoneze.

Am spus zâmbet? Ciudat, pentru că mă uit din nou la inel și încep să râd isteric. Motivul? "Ce-mi trece prin cap la ora asta dementă!". Mâine, dacă mă întreabă cineva de inel am, din nou, o altă variantă.