Umbră

Stau pe o bancă. Simt soarele în spatele meu și o ușoară adiere de vânt care îmi înfiorează un pic fiecare fibră și țesut. Am o umbră în față, o văd pe cimentul rece. E o umbră, e a mea? Cred. Fizica așa ar spune. Dar ce e ea până la urmă? Are exact aceleași mișcări, parcă mă uit în oglindă. Ascult muzică la căști, eu mă mișc pe ritmurile care îmi inundă auzul și umbra are aceleași gesturi. O văd, o urmăresc în timp ce scriu. Umbră, cine ești?

Nu mai știu cine sunt, draga mea. Sunt tu sau doar o umbră a propriei tale ființe? Sunt doar o dedublare sau chiar suntem una și aceeași? Simt ca tine? Plâng ca tine? Râd ca tine? Avem același suflet? Nu știu nici eu pentru că nu știi nici tu?

Nu am nicio idee. Te privesc și mă întreb același lucru. Vrei să știi adevărul? E greu de explicat, dar cred că îl percepi. Eu cred că ești prelungirea existenței mele. Eu simt, eu plâng, eu râd, iar tu primești mesajul în formă finală și îl întorci pe toate fețele. Cred că ești propriul meu psiholog tăcut, doar stai ascunsă și îmi șoptești prin gesturi ceea ce graiul nu poate transmite. E bună teoria mea? Nu am procesat-o rapid, mi-a luat ceva timp, am folosit clipa ca pretext și fără să îmi dau seama mesajul final a devenit un laitmotiv atât pentru mine, cât și pentru tine. Sunt un mic Albert, dar merg pe principiul de "autocondiționare". Prin analogie, chiar și tu ești un efect al propriei mele condiționări inconștiente. Îmi pare rău, nu asta intenționez, dar încerc să te las să mă vezi cum te văd și eu pe tine. Nu te voi mai ține sub control permanent, autocenzura ne face rău amândurora, cred. Ce spui?

Dacă ți-aș răspunde la mesaj printr-o lacrimă, ai înțelege ce vreau să îți spun prin asta? Tot tu ești cea care mi-a dat de lucru. Ți-ai folosit sufletul ca intermediar și cum eu nu pot da glas niciunui cuvânt, ți-am trimis ca mesageri emoțiile, știu că ți-e teamă de ele, așadar, te provoc. Te provoc să îți fie frică să te temi. Inteligentă mișcare? Cum te poate ajuta răspunsul meu? Simplu. Îți aduni resursele de toate tipurile și le pui la lucru. Stați la o șuetă și vedeți dacă greșesc, până la urmă eu sunt tu și cum tu ești o existență umană, înzestrată cu specificitatea tipului tău, ești supusă aceleiași greșeli.

Îți place să comunicăm din câte văd. Uneori ești o mică perfidă, știi, dar taci. Automat, eu iau tăcerea și caut alte motive pentru ea. Dracu' știe cum le găsesc, dar ce îți place să te joci! Mintea mea joacă poker cu sufletul meu: totul sau nimic. Tu ești cea care trage sforile acestei partide de cărți, iar eu sunt cea care se arde sau se îneacă cu fum. Ce ar trebui să aleg? Să fiu scrum sau să fug intoxicată cu monoxid? Stau sau fug?

E alegerea ta. Tu ai spus. Eu trag sforile, dar tot tu ești maestrul care deține controlul sforilor și hotărăști când tragi cortina sau când o ridici. Eu nu țin cu nimeni, doar cu tine. Ai grijă! Ai grijă să nu cazi. E greu să zbori și să te lupți cu gravitația, dar să ajungi la pământ e mai dureros. Ești aproape de pământ, fii atentă cum aterizezi!

Ai darul filozofiei, dar tot te întreb: tu ești eu? M-am pierdut.