Oglindă

Oglindă. Oglindă pentru a te vedea așa cum ești când nu lași vălul să cadă și să fie vizibil. Oglindă pentru propria-ti trăire, oglindă și atât. O oglindă care îți fură simțurile și îți păcălește realitatea proiectată, dar este doar o nălucă. Ce faci? Îți vine să o spargi și să preferi să pornești în căutarea cioburilor decât să te revezi cum erai. Este șocant. Ar fi fost și mai șocant dacă timpul nu ți-ar fi dat deja lozul "câștigător" printr-o reflexie timpurie. Un simț întârziat. Poate. Oglinda este curva timpului și cu asta se explică tot. Se vinde mereu, iar tariful este unul scump, sufletul. Timpul devine un pește pretențios și cere tot mai mult. Asta este valoarea unui suflet, nu? Știam că este neprețuit, dar oglinda nu te lasă să crezi asta la nesfârșit, timpul pune presiune pe fiecare noțiune tangentă cu emoțiile tale. În acest caz, tu cui rămâi? Oglindă trădătoare, văl care nu cade, timp care nu iartă.

Cauți cioburi. Le găsești, oare? Le lipești? Arată la fel? Să presupunem că repari oglinda după ce o sparzi. Nu există nicio crăpătură? Nu poți vedea spațiile goale? Greșit. Chiar rămân spații goale care cândva erau un întreg. Goluri ascunse ochiului uman, dar vizibile cu ochii propriei simțiri. Privirea asta nu poate fi mințită, te dezbracă de toate vălurile pe care le iei pentru a ascunde ceea ce nu dorești să iasă la lumină. Poți minți ochi, suflete și gânduri, dar nu poți minți esența. Ea va fi mereu prezentă, ascunsă după un văl sau nu, în fiecare oglindă care îți va ieși în cale. Va fi mereu acolo o oglindă care îți va reaminti ca poți minți, dar nu poți schimba. Adevărul va fi acolo, doar lasă-l să îți vorbească și te va bântui în momentele de vulnerabilitate. Fiecare crăpătură va purta amprenta propriei minciuni și în adâncul sufletului vei ști că acolo nu există soluția ultimă, disimularea. Vrei să accepți sau nu, crăpăturile nu pot fi ignorate. Indiferent de diametru sau arie, chiar și moleculele pot fi surprinse de microscop. La fel este și aici. Ai un microscop care nu te lasă să ignori celulele acelea care fug și totuși... Rămân acolo toate.

Te reîntorci în faza în care oglinda este intactă. Te sperie în continuare. Cum ai ajuns aici? Vezi o pereche de cercei, un trup mlădios, un chip trist. Nu este aceeași persoană, dar nu aparența este asemănarea pe care o vezi.

Oglindă, oglindă... Nu poți să te spargi singură?