Tren

Gara de Nord. București. Peron. Trenul de ora 17. Destinație: necunoscută.

Mă urc în tren, nu știu în ce comportament mă așez. Nu am cu mine nimic, doar un rucsac mult prea mic pentru călătoria care urmează. Am doar un pix, un caiet, o hartă, o jachetă și un aparat de fotografiat. 

Mă plimb din compartiment în compartiment, deschid câte o ușă, dar mi se întâmplă să dau peste un spațiu deja cunoscut care să îmi aducă un zâmbet nostalgic sau un surâs amar, o grimasă rece. Nu vreau să intru în vreun asemenea compartiment, tot caut acel spațiu nou, gol. Simt rucsacul tot mai greu cu fiecare pas. 

Pixul. Scrie fără mine? Nu, eu sunt creuzetul. Prin mine se face acel transfer. Nu poate rămâne fără mină. Are un talent ascuns, scrie fără să facă pauze, dacă face vreuna, s-a rupt firul. Continuitatea Ăsta e scopul lui. Să rămână mereu fidel gândurilor mele și să le dea viață atunci când vocea preferă să doarmă. Fiecare literă devine o articulație a propriului meu glas, fiecare buclă este o altă tonalitate a vocii mele, fiecare virgulă devine o pauză a discursului meu. Doar acest pix amărât devine poezie a vidului atunci când ceilalți întorc spatele cuvântului. Pentru ceilalți este amărât, doar plastic, pentru mine este o promisiune. Aparența și esența dispar atunci când intervine propria perspectivă asupra unui detaliu absolut banal ce poate căpăta valențe apropiate sufletului uman.

Caietul. Are pagini goale, dar îl iau cu mine. Începutul l-am scris deja, îl port cu mine ca pe un talisman. Fiecare privire, fiecare gest, fiecare oftat , fiecare suspin, fiecare hohot de râs, toate tăcerile și toate cuvintele spuse deja. Formează un întreg, compun începutul poveștii. Am construit deja debutul, continuarea vreau să o scriu la fel de frumos și să o așez în aceste pagini goale. Vreau ca fiecare rând să fie promisiunea clipei pe care tocmai o trăiesc pentru a nu pierde nimic, să știu că zâmbetul prezent devine un nou capitol și să îmi facă plăcere să-l revăd într-o oglindă. O pagină goală nu este ceva care să mă sperie, necunoscutul este o metaforă a propriei firi umane, la fel de complex pe cât este uneori o privire pierdută, un glas tăcut sau surâs viclean. Dă-mi petic de hârtie, nu mi-e teamă! Voi scrie fiecare cuvânt așa cum mi-l șoptește gândul. Nu îmi este frică de adevărurile pe care le întâlnesc, sunt doar o realitate pe care nu toți o privesc așa cum este. O ocolesc sau o cosmetizează, deși nu este loc de așa ceva. De aceea caietul meu va continua debutul deja încheiat pentru a lăsa loc unor noi capitole. Mâna îmi va vibra la fiecare buclă căci știu că ascunzișurile sufletului sunt doar ale mele și se vede doar ceea ce îmi doresc să arăt. 

Harta. Am nevoie de ea. O cunosc foarte bine și știu că mă ghidează precum busola. Instinctul este busola omului, dar pentru a-l urma, trebuie să ai o hartă pe care să i-o pui la dispoziție. Fiecare ramificație a drumului este o alegere pe care i-o pun la dispoziție propriului meu GPS. Harta îmi dă opțiunile, nu îmi spune ce este la capătul fiecărei poteci, îmi arată doar cărări pe care mă pot abate și unghiuri neumblate, dar tentante. Alegerile sunt ispite. Să le cedez? Depinde de moment. Acum gust din cupa oferită de fiecare ispită, acum refuz să înghit ceea ce am doar am atins ușor cu vârful limbii. Fiecare alegere este cupa întinsă de Ielele propriei lumi. Este ceva delicios totuși în degustarea fiecărei arome de vin, șampanie sau tărie. Ielele mele știu ce fac. Sunt cei mai buni Păstrători ai hărții. De ce să nu le ascult? Și sirenele atrăgeau marinarii către moarte, dar ce dulce era sunetul muzicii lor! De unde știu eu că nu au murit fericiți și că nu a meritat acel drum înapoi? Spre deosebire de ei totuși, eu prefer drumurile care mă duc înainte, nu înapoi. Îmi ascult Ielele, dar nu mă prind în mreje, știu să revin pe drumul principal, nu mă rătăcesc pentru că eu sunt cea care le-a creat. Concluzie? Eu te-am creat, deci eu sunt ispita propriilor mele arome.

Jacheta. Neagră, de piele, jerpelită, veche, dar un material rezistent. Așa cum jacheta asta îmi este dragă pentru că mă apără de ploile reci de toamnă, dar pe care le iubesc atât de mult, mereu mi-a fost drag să știu că am oameni la care să mă întorc atunci când mă rătăcesc. Poate îi fac să aștepte, dar să știu că sunt acolo și am parte de o îmbrățișare la fel de caldă precum tânjește sufletul. Pielea jachetei cunoaște textura pielii mele, cunoaște glasul ei și știe ce secrete ascunde. 

Aparatul de fotografiat. Un tovarăș cu care să împărășesc tăcerea imaginilor, dar care să rezoneze cu mine oricând. Să fac un pas și din spatele camerei să prind toate esențele, să văd sufletele cu același ochi ca al tovarășului meu. O imagine este subestimată deseori, dar dacă o citești cu un al treilea ochi, cel al instictului, cel al simțurilor care nu înșală. Și simțurile înșală, dar nu când sunt activate și cele ale sufletului. Un asemenea tovarăș în călătoria ce urmează va fi precum șansa de a vedea în întuneric. Culorile sau absența lor definesc paleta adevărului de dincolo de cuvinte. Printr-un surâs poate nu auzi vocea dând viață adevărului, dar îl schițează pentru ochii care nu refuză să îl citească.

Mi s-a stins țigara, am găsit compartimentul din capătul holului și acum țin capul pe geam pentru a lăsa fumul să iasă. Sunt liberă precum fumul, mă ridic la ce altitudine îmi doresc.