Liniște?

Același pat, aceeași dilemă. Liniște asurzitoare? Poate. E atât de multă în jur, parcă strig în gol un sunet mut. Blestem sau binecuvântare? Ambele. E acea liniște când te poți auzi, când te poți asculta, când vorbești tu cu tine. E magie. Nu te scoate nimeni din lumea ta, iar propriile gânduri devin muzică, precum sunetele dulci ale unei cutiuțe muzicale. Eu sunt balerina fixată în centru, mă învârt pe ritmul dat de acele sunete și savurez în tăcere balada propriilor trăiri. E frumos, sublim! Îmi gâdilă simțurile și valsez cu propria inimă, îmi încântă auzul și simt gustul dulce al momentului de liniște, fundalul vine în întâmpinarea unei împliniri spirituale pentru simplul fapt că pot discuta cu mine însămi pentru câteva clipe. Ceasul se pierde în fundal, nu-i mai aud ticăitul, a devenit parte din propriul meu cântec?

Timpul se comprimă, nu-l mai percep. Am ochii închiși, dar savurez. Știu că nu îmi cântă Vivaldi acum în cameră, dar liniștea are ceva din farmecul creațiilor maestrului. Pace și totuși... Mă răscolește. Are și liniștea propriul ei crescendo, este antiteza dintre sunetul mut al exteriorului și paradoxalul sunet de vioară care îmi redecoreaza interiorul, vioara are propriile ei acorduri sufletești, este o rebelă fără scop, dar îi place să încerce noi partituri sau să le repete pe cele vechi cu și mai multă pasiune. Dacă îi dau eu prima notă, se joacă cu întreaga gamă și nici măcar nu mă anunță. Liniștea devine scena ei. Da, în asemenea momente, liniștea este o binecuvântare.

Blestem. Poate fi și un blestem. Mă fură tăcerea, mă fură și mă manipulează tocmai prin ușurința cu care mă conduce pe diferite acorduri. Chiar și balerina ar fi obosită de la același dans, pe același ritm, unul care îi dă timpul infinit pentru a-si defini eleganța mișcărilor și în același timp îi fură dreptul la o pauză. O pauză în care să își schimbe pantofii de dans cu o pereche de tocuri, poate o tentează un tango argentinian. La fel este și liniștea surdă, nu-mi dă șansa să am gândul adormit, fuge cu el pe alte meleaguri, vânează taine pe care inconștientul le ascunde, asimilează coordonatele reperului meu sufletesc și le proiectează într-o altă dimensiune. Gândul e un trădător, dar emoția este curtezana tuturor actelor conștiente sau inconștiente, se vinde celui care mă va trăda mai repede. Ce mișelie! E hilar. Trădare la nivel înalt. Propriul univers se dă de gol? Fugi, fugi înapoi pe cărarea ta, altfel schimb acordurile liniștite cu unele aducătoare de furtuni. Mă trădați? Exil temporar. Hi, hi, hi. Cred că nebunia devine parte integrantă din jocul acesta, iar liniștea este ca un șarpe cu două capete, binecuvântare și blestem.

Diferența dintre balerine: aceasta nu e de plastic.