Gheață

Ger. Paltonul, căciula, fularul, nu-mi țin de cald. Gerul mă trimite înapoi, pașii-mi refuză această cale, se luptă cu voința tăișului rece. Greu, dar pașii mă poartă înainte, mă poartă undeva unde pot ajunge. Ridic piciorul, simt împotrivirea și tentativa de a-mi lua echilibrul. Echilibrul este fragil, dar ceva nu mă lasă să risc distrugerea firului de ață. Gerul mi-a înăbușit simțurile, ușor, ușor, devin una cu el, picioarele sunt aproape paralizate, dar cumva ele continuă drumul, este o mișcare automată, nu o mai conștientizez în fiecare secundă, dar știu că e acolo, într-un colțișor al minții mele informația sălășluiește fără tăgadă- nu am acum acces la ea, nu îmi mai simt corpul. Pot vizualiza sângele în vene, cum fiecare vas capătă valența unui tub de culoare Tempera, dar conținutul este înghețat, amorțit de frig. Mă uit la degetele mele. Sângele s-a oprit în vârful degetelor, sunt roșii, iar restul mâinii are o culoare vineție. Mă sperie? Nu, doar admir paleta de nuanțe, gândurile și emoțiile au paralizat și ele.

Sunt aproape înghețată, singurele instincte active sunt cele primordiale, dar e ceva, ceva care contrazice starea mea. Mersul. Trupul răspunde chemării gerului, dar picioarele nu vor să renunțe, ele continuă, merg înainte, nu se opresc, nu dau înapoi. Pasul este lent, mărunt, dar hotărât. Motivul? Știu ce e e în spate, dar. Există un dar, unul deosebit, are un punct în coadă, este un dar și atât, nu vreau să îl definesc. Așa că las ce este acolo, indiferent de emoții, acum, în ger, au paralizat, bine ar fi să adoarmă mereu! Simțuri amorțite, ochi întredeschiși, buze adormite, obraji care iau foc, un foc albastru, alchimic, focul gheții. În piele simt apăsarea, acupunctura gerului, una realizată greșit, altfel, nu ar durea. Dar ce e durerea? Acum nu simt nimic, doar o durere somatică, la nivelul pielii, la nivelul întregului corp paralizat de frig în propriul chin tăcut. Ce fac pașii mei? Încă înaintează, multă perseverență, nu se lasă, e bine. Instinctul le spune să continuă, gândurile nu înțeleg- e mai simplă prăbușirea.

Așa se simt roboții? Pilot automat, mișcări mecanice, sau poate nu. Totul este anesteziat, semiconstient, aproape s-a ajuns la anihilarea oricărui indiciu de umanitate, rămân doar instinctele pe care le împărțim cu animalele, primitive, primordiale, spiritul de autoconservare este singurul prezent căci nu îmi voi găsi sfârșitul în această capcană a gerului, o tortură lentă, dar cumva plăcută pentru că nu mai simt nimic.

Dilemă: dacă totul e înghețat, de ce mă înțeapă căldura unei picături pe obraz? E o lacrimă. Din ce izvor secat a apărut? Nu știu. Merg înainte, pașii nu renunță.