Pasăre Spin

Drumul nu are o destinaţie clară pentru mine, doar îl urmeaz şi aleg popasurile. Nu e nimic sigur, dar mă opresc şi caut să mă odihnesc, alerg prea mult, caut cu nerăbdare destinaţia şi nu reuşesc să o văd. Busola mea e stricată sau filmul în care joc e doar o regie în care am opţiunea de a alege jocul de scenă? Pot alege popasul la care mă opresc acum şi în timp ce prinde contur peisajul pe care îl întâlnesc aici ma gândesc că este familiar, am mai fost aici cândva, temerile mele au revăzut cadrul de care voiam să fug, dar nu am scăpat şi acum mă aflu aici. Cumva, trebuie să aştept în staţia asta până când voi putea desena în culori griul ce mă bântuie. Am pensula. Am pânza. Am culorile. Când încep să desenez? Am timp? Drumul este lung şi nu pot prelungi momentul de stagnare, dar trebuie să-i dau o nuanţă înainte de a continua. Pânza va purta semnătura mea, dar culorile sunt cele pe care mi le-a lăsat el şi altele pe care timpul mi le-a oferit cadou după fiecare popas la care m-am oprit. Tot ceea ce posed este ceea ce-am furat, iar ceea ce le-am lăsat lor în călătoria mea a fost un dar. Ei m-au furat, eu le-am dăruit, iar apoi nu am mai avut resurse pentru a merge mai departe şi am căutat să fur momentele cu ei, am văzut ce urme au lăsat şi clipa a devenit amintire. Am luat cu mine greşeli, amintiri, clipe şi lecţii, căci mi-a furat fiecare dintre ei un vis şi eu le-am permis să o facă, a fost un dar pentru ceea ce vedeam bun, a fost un dar pentru oamenii din spatele aparenţelor, dar am învăţat: aparenţele chiar trădează şi deşertul este acolo, ascuns în spatele unui zâmbet, în spatele unor cuvinte mult prea mari.  

E blocată, e blocată într-un loc şi vrea să fugă, vrea continuitate, dar nu poate zbura. Aripile au obosit, e ca şi cum întregul zbor le-a frânt şi acum poartă asupra lor greutatea drumului parcurs. A pierdut direcţia, nimic nu pare să ducă către locul indicat pentru aterizare. A căzut şi nu ştie unde este, părea un drum sigur înainte, sau cel puţin, părea să fie un refugiu cald pentru clipele de odihnă. Aripile sunt rănite, sângerează. Ca o pasăre ce nu a fost nicicând, fără cutremurări şi fără regrete, ea a zburat şi a fost atrasă de acel loc, şi-a făcut cuibul între spini acoperiţi de dorinţă şi linişte. Cuibul ei a devenit apoi o cetate de durere, fără ferestre şi cu uşi închise, deoarece nu ar fi dorit să plece, oricât de rău îi erau afectate aripile de spinii ce le răneau. Nu resimţea greutatea refugiului, dar presimţea, căci este o pasăre ce respira visul celui ce ea credea că piere dacă îl va lăsa singur. În lumea drumurilor abrupte şi înălţimilor mult prea mari uneori, credea că acolo va putea rămâne, căci este o fiinţă ce va cânta doar o dată şi îşi va spune povestea pentru o viaţă întreagă, dacă va găsi refugiul unde va fi lăsată să aleagă. Acum, timpul doar trecea, iar zidurile cetăţii ei deveneau vizibile, teama de a zbura în lumea largă pălea în cadrul cuibului de spini. Zburătoarea a ales să rămână, dar copacul avea spini ce nimicesc şi oricât de mult îşi dorea să-i cânte, să-i spună povestea ei şi să se arunce în spinul cel mai lung ce i-ar fi intrat în suflet- şi ascuţit fiind, ar fi rănit-o profund-, eterna-i vrajă nu putea să dăinuie lângă sufletul ce-i fura trilurile şi a alungat-o din propria-i poveste. E blocată la ieşirea din cetate, dar cu aripile doborâte, aşteaptă să se vindece uşor, uşor, iar timpu-i pare duşman, la fel şi amintirile. Vrea să fugă, a fugit deja din capcană, dar fuga de rănile ce-au ţintuit-o va lua mai mult timp, drumul va fi mai lung, până când, într-o zi, va găsi fereastra şi va vedea cum dincolo de ea o aşteaptă înălţimile albastre. Este o pasăre spin, legendara fiinţă ce îşi găsea ultimul cântec în copacul cu spini pe care îl va alege şi trilul ei ar fi purtat povestea plină de dor, mister şi suferinţă până când ar fi găsit în final căminul dureros unde ar fi aşteptat-o sfârşitul ei, dar şi iubirea ce-i merita sacrificiul. Este o pasăre spin, dar cu alte alegeri, caută acelaşi drum, dar nu pentru a-şi cânta durerea, ci pentru a găsi liniştea şi sfârşitul zbuciumului căutărilor, pentru a reuşi să valorizeze fiecare sacrificiu, fiecare cicatrice, doar în aşteptarea acelei clipe de linişte. Drumul e lung, popasurile sunt locuri unde îşi va odhini aripile şi unde va scrie în continuare o poveste întreagă, dar va ajunge acolo cândva şi va fi meritat fiecare rând scris cu lacrimi sau cu zâmbetul pe buze. 

Poveste scrisă de ea, poveste pentru mai târziu. Alege rândurile pe care le va păstra şi învaţă să rescrie ceea ce a fost greşit. Totul este o alegere, iar ea vrea să revadă în timp paginile şi să nu regrete nimic, deoarece pierderea a fost un dar la fiecare pas, iar cicatricile devin marturii ale puterii de a oferi, putere ce o urmăreşte de când îşi aminteşte să fi luat contact cu lumea întreagă, o binecuvântare şi un blestem, ce-i mai frumos şi totuşi, ce-i mai rău pentru ea. Vrea să îşi scrie singură povestea şi prin atenţia acordată fiecărei clipe, urmăreşte echilibrul dintre alineat şi paragraf. Îi este teamă, mai ia o pauză şi scrie, dar singurul drum este doar cel din faţa ei. Trecutul a fost, prezentul e tot ce are, iar necunoscutul nu îl cunoaşte şi are şansa de a alege ceea ce va dori să găsească acolo prin frumuseţea pe care o caută în imperfecţiune. Idealism într-o lume fără vise, dar lumină în cel mai întunecat abis. 

Zbor mereu, mă pot opri, dar zbor. Pot cădea şi aştept să mă ridic, dar mereu pornesc pe acelaşi drum şi mă îndrept spre fiecare înalt al cerului pe care îl găsesc în faţa mea, zbor cât pot de sus şi chiar dacă este periculos, am răbdare, am răbdare mereu să mă ridic, dar cât de greu este! Zbor mereu pentru că nu pot rămâne într-un loc, abia am învăţat să prind rădăcini, dar undeori obosesc, vreau să pot ateriza şi să plec din nou fără să-mi simt aripile grele. Caut, voi mai căuta, vreau doar să găsesc şi să pot zbura apoi doar pentru a mă întoarce înapoi, dar nu singură. 

Zboară, Pasăre Spin!