Ciclu

Cioburi de sticlă și frânturi de azur. Atracția care zgârie rațiunile taie în vid precum ciobul, dar ajung în raza ei frânturile de acid colorat. Profunzimea lor de gheață înțeapă deducția și invită paranoicul să creeze scenariile unei noi ciocniri între ce simte și ce trebuie să ia. Ia cu o mână, iar cu cealaltă tremură în a îndrăzni să arunce. Să arunci nu înseamnă pierdere, dar va aduce risipa nimicurilor. Nimicul devine tot pentru pierzător, care nu uită să riște. Pierzătorul atrage, dar e miraj fizic, nălucă cu contur și fibră. 

Năluca mea revine când își amintește să nu lase memoria să îmi arhiveze dorințele. Nu vrea să trec pe lângă ea și să nu simt că mă urmărește. Vrea să fie vizibilă, vrea să îmi testeze limitele, dar ceasul mă scoate deja din minți și aștept uitarea. 

„De ce mă vrei adormită în haosul albastru? De ce mă furi de unde îmi poate fi bine și cald? De ce nu zbori către un alt infinit de miere? De ce nu te oglindești în alți ochi de chihlimbar? Auriul meu deja s-a topit și a rămas schelet de retină când te vede. Poate minte și încă nu a trecut dincolo, în zona caldă, dar de ce să îmi ții ochii lângă tine? De ce să nu se bucure frumosul de nuanțele tăcerii mele? De ce să nu descopere un alt el focul esenței demente? De ce să fug de tine? De ce nu încetinești când vezi că am obosit? De ce ești mereu în contratimp? De ce nu-mi pui întrebările capcană? De ce îmi spui doar expresii mute și aștepți să le răspund cumva? De ce nu mă recunoști? Doar mă știi de atunci, de acum sau de cândva, cânt temporalul se dilua la un singur gest. De ce nu vrei concretul și cauți nebunia neînțelegerii? Mesajele cifrate în amor sunt ca migrena din dormitor. O folosești la nesfârșit, până îmi dau seama că tu ești cel ce-a greșit, iar eu am pierdut când te-am lăsat s-o faci.”

„Atât.”

„Vrei atât sau mai mult? Eu fug, dar tu alergi prea sigur. Nu ții pasul cu mine, vrei să îmi ieși la stop. Vrei să-mi furi startul în cursa către un altul, dar am pierdut deja ruta ocolitoare când te-ai rătăcit odată cu mine. Surpriza mea poate deveni șocul tău neprevăzut.”

„Cutie neagră.”

„Cutia ta neagră este puzzle-ul meu fără piese și lacătul fără cheie. Am doar câteva elemente de contur, iar tușul pentru umbre m-a costat prea mult, o întreagă panoramă de culori. Aveam mai multe nuanțe la dispoziție, dar prin jocul nebun și haosul de pensule, am pictat doar o secundă în timpul meu dilatat și acolo s-a oprit. Am văzut din nou. Și am continuat să tac, deși vorbeam prin imagini derulate și tonalități ale ochilor.”

„Tac.”