Un nou inceput

In preajma sarbatorilor parca ceva s-a schimbat si s-a trezit si ea...Parca a dormit in tot acest timp si nu ii vine a crede ca a lasat timpul sa treaca.Isi simte inima usoara ca un fulg si poate zbura cum nu a facut-o niciodata.A dormit multa vreme si s-a lasat prinsa intr-un dans al durerii,intr-o sfera a intunericului.A uitat ca exista si un loc plin de lumina care mereu va fi al ei;a uitat sa mai creada in renasterea din cenusa precum un phoenix;a uitat ca pana si durerea are capat si nu poate dainui vesnic-treptat,ea dispare si intr-o zi te trezesti si spui:"Unde este?O simteam in mine ca un abis de neimaginat,dar acum...a ramas doar lumina."Credea ca durerea va fi mereu la fel de mare si nu spera ca intr-o zi se va confirma teoria conform careia nimic nu este vesnic.Astazi,se uita in oglinda si nu stie cine este aceasta tanara plina de viata,care explodeaza de bucurie si care are in ochi o sclipire pe care o credea pierduta-acea scanteie care ii surprindea esenta.Nu a luptat cu lacrimile si cu tristetea,le-a trait cu aceeasi intensitate cu care traieste fiecare emotie.A avut ocazia sa iasa din acel abis,dar a preferat sa cada in gol si sa uite de ea insasi,nu a mai cautat vreun motiv pentru a continua lupta,a devenit doar o aparitie neinsufletita,o naluca...Nici vocile celor pe care ii iubeste nu au mai trezit-o,nici strigatul lor disperat de a ramane langa ei.Se indeparta tot mai mult,nu era constienta decat de propria suferinta si chiar daca stia ca lasa in urma tristete,lacrimi si multe suflete pustiite,continua sa cada.Poate ca era egoismul cel care nu o lasa sa vada toate acestea,poate slabiciunea,poate teama sau lasitatea-nu isi poate da seama acum.
Inchidea ochii si simtea cum lacrimile ii scaldau chipul si le lasa sa cada.Simtea ca nu va mai putea sa indure pana la final,simtea ca se afla intr-un cerc fara sfarsit,simtea o gaura in piept care devenea din ce in ce mai larga,simtea ca nimeni si nimic nu ii va fi balsam pentru ranile suferite.Gandul ca ar putea continua asa o seca,o consuma,dar la capatul fiecarei zile cand venea momentul sa se duca la culcare stia ca nu facea nimic pentru a-i pune capat,ca se mintea singura cand spunea ca nu exista o cale de a se salva,ca raspunsul il are inauntrul ei-trebuia doar sa-l caute.Cu aceast gand punea capul pe perna,inchidea ochii si incepea sa viseze,dar chiar si in vis era prizoniera in propria inchisoare interioara.Acum se gandeste ca aceasta este cea mai grea de indurat dintre inchisori,cea pe care ti-o creezi singur.Zidul de netrecut dintre realitate si inchisoarea ei devenea tot mai puternic si o izola de tot ceea ce insemna viata.
Ceea ce a salvat-o in final a fost propriul subconstient.Solutia a venit tot din interior si exact in locul unde isi crease propriul intuneric,a aparut un licar de speranta.Poate ca uneori putem ascunde soarele cu un deget,dar nu o poti face la nesfarsit.La fel ca si aerul care exista,dar nu il putem vedea,la fel ca si iubirea care nu poate fi ascunsa,la fel ca si gandurile pe care nu le poti ignora,lumina si-a facut loc in acel abis si caderea s-a oprit incet,dar sigur.A deschis cu adevarat ochii pentru prima data dupa o lunga perioada de somn si trezirea a fost ca un nou inceput.Si-a dus mana la inima-o simtea zbatandu-se neregulat si i-a trecut prin minte imaginea une pasari colibri.Se concentra pe fiecare bataie si a simtit cum se stabilizeaza,cum isi regaseste ritmul constant.Si-a lasat mana pe langa corp si a realizat ca nu mai avea nicio gaura in piept.Durerea nu mai era acolo,doar un fior slab de raceala...
S-a ridicat din pat si s-a dus la geam.Privea cu surprindere prima zapada-cu cata nerabdare astepta in fiecare an primul fulg de nea si prima bataie cu bulgari!Anul acesta nu simtise nicio emotie cand se gandea la Craciun,la iarna,la lumina sarbatorilor.Cate pierduse...Dar acum ca s-a trezit nu va mai pierde niciun minut.Pe chip i se vedea o urma de tristete,dar un zambet s-a schitat apoi timid,si tutusi,plin de speranta pentru acest nou inceput.