A darui

Cat de dificil poate fi sa daruiesti un zambet si o privire calda?Cat de mult iti poate lua sa le acorzi celor din jur cateva momente in care sa ii asculti?Se gandeste tot timpul la asta si nu poate intelege de ce este atat de greu pentru oameni.
In timp ce paseste incet pe aleea din parc,inchide ochii si isi deschide inima.Este atat de usor sa daruiesti...dar la fel de usor sa fii ranita.Vocile persoanelor dragi i se deruleaza in minte si chiar daca afara nu se aud decat soaptele vantului,in interiorul ei se da o lupta intre ceea ce simte si ceea ce crede ca ar trebui sa faca.Stie ca cei din jur au dreptate,dar cum se poate transforma peste noapte?Ei nu inteleg ca bucuria pe care o simte daruind nu asteapta nimic in schimb,nu doreste sa fie apreciata pentru ceea ce face-tot ce vrea este sa poata spune:"Am lasat in urma mea numai zambete si unde nu erau am incercat eu sa le fac o schita."Dorinta ei de a imparti bucurie,de a sterge lacrimi si de a lasa un zambet oriunde se duce este ceva mult mai puternic decat tristetea pe care o resimte cand este ranita de cei la care tine.Este adevarat ca nu se poate sa nu cunoasca durerea,dar nu este bine sa o lase sa puna stapanire pe ea atunci cand isi face simtita prezenta.
Mai inainteaza cativa pasi...Simte cum vantul ii mangaie pielea si deschide ochii pentru a se bucura de ultimele clipe de toamna.Se gandeste ca si viata este astfel,ca anotimpurile-are un chip frumos si un chip trist.Nu se poate preface ca nu vede si acea parte trista a vietii,dar poate tocmai de aceea incearca sa ii ofere un alt contur.Nu poti ascunde soarele cu un deget,dar poti aduce un strop de lumina in orice intuneric ,poti desena un suras pe orice chip umbrit de tristete,poti aprinde o scanteie in orice ochi lipsiti de spirit.
In timp ce surprinde cu privirea o frunza ratacita in aer,pe propriul chip ii apare un suras timid,melancolic,dar si strengar si plin de intelesuri numai de ea cunoscute.Gandurile ii fug la ziua de astazi si la chipurile celor pe care ii iubeste...In aceasta zi a auzit ceva ce nu ii mai spusese nimeni de multa vreme:"Esti mult prea buna,pui multe la suflet".Persoane dragi ii confirma din nou cel mai mare defect pe care il are,dar si cea mai mare virtute.Este surprinsa cand aude de fiecare data cuvintele rostite de ei,ca si cand ar fi prima oara cand le aude.De fapt,este oarecum amuzata sa auda mereu acelasi lucru deoarece oricat ar auzi,nu isi va schimba obiceiul de a fi acolo prezenta cand este nevoie de o prezenta pozitiva,de un gand bun,de un ajutor venit la timp.Riscul de a fi lovita unde o doare cel mai tare este mare,dar de ce sa traiasca mereu cu teama aceasta?Mai devreme sau mai tarziu toti cunoastem durerea...Ea o cunoaste si a inceput sa ii faca fata onorabil.
Inchide ochii din nou si respira profund.Aude o voce placuta care ii spune pe nume si o alina cu multa dragoste.Se lasa cuprinsa de liniste si o pace profunda ii cuprinde sufletul.Da,stie ce are de facut si se simte impacata cu sine.
Intr-o clipa se schimba si decorul si cand deschide ochii vede un prim fulg de nea topindu-se in palma ei.Se pare ca si ultimele clipe de toamna s-au scurs,semn ca si timpul se scurge pe nesimtite...