Albastrul acid

Acidul din cana mea cu Cola. Acidul jucăuș, care îmi face gura pungă. Acidul jucăuș care îmi seacă ficatul. Acidul jucăuș care îmi arde moliile și îmi agită fluturii. Acidul jucăuș cu nuanțe de albastru și chip de iarnă târzie, dar cu promisiuni de primăvară. Eu le văd, văd promisiunile, doar fug de ele, căci ghioceii mor mult prea repede, chiar dacă răsar și înfruntă frumusețea înghețată a fulgilor de nea. Fug de promisiuni ca timpul de continuitate, nu îmi găsesc locul în plasa țesută de ceasul amețit, căci e o secundă pierdută chiar și de tirania acestui timp. Își pierde valențele de leac sau blestem, doar câștigă un loc pe lista mea de înfrângeri, deoarece acidul jucăuș l-a prins din urmă și a câștigat teren. 
Cana mea învolburată de bulele de acid stă pe faianța pervazului și nu se mișcă, dar are propria mobilitate când îmi atinge visele. Gura umedă cere, iar acidul îmi gâdilă carnea și îmi minte limba, doar o înțeapă puțin, pentru ca ea să nu-l atace ca ripostă, dar o domină și alunecă mai departe. Ea știe, dar nu comentează, doar gustă. Îi place aroma, îi place pișcătura ușor trădătoare, dar plină de promisiuni în care gustul sărat al lacrimilor nu va mai pătrunde vreodată pe acele buze demult uitate - buze care au sărutat și au dorit să rămână acolo de-a pururi, dar au fost alungate din visul nopților de vară și s-au mulțumit cu recele solitar al iernii, mult mai comfortabil datorită siguranței asigurate de întuneric și amorțire. 
Acid cu nuanțe înțepătoare pentru veninul instalat cu mult timp în urmă. Acid cu nuanțe dulci pentru amarul care domina amintirea fluturilor zburdalnici din frageda adolescență și poveștile prea triste din tinerețea furată de iubirile prea mari, precum tăcerile din moarte. Acidul a furat din acrul acelor șoapte care au mutilat suflete și oameni. Venin, amar și acru, triada gusturilor care au dat aroma multor nopți de așteptare sau regret, de ură sau dor. Acidul invadează echilibrul și agită aromele, cocktail-ul se schimbă și tonul pe care îl va da când va fi servit va fi un altul. Notele se schimbă.
Acidul ăsta îmi atacă ficatul, îmi face stomacul sită și, totuși, accelerează tempoul inimii. Crește tensiunea, zburătoarele blestemate gravitează și viziunea gustului se schimbă. E dulce, mă pișcă, dar e al dracului de viu. Esență de caramel înțepător și de rece topit în eter. 
Îmi vine să fug de promisiunea gustului, îmi vine să fug de efemerul moment de dulceață și de curiozitatea mușcătoare a substanțelor acide. Fac trecerea rapidă, abruptă, nu îmi oferă timp să găsesc răspunsuri pentru buchetul oferit mie. 

E ca un acid. E ca o clipă de bucurie furată și ca un râset pe care ți-e frică să-l afișezi pentru că vor cere un preț pentru el. Cine va cere prețul? Care va fi ăla? Prețul îl cer tonurile albastre precum gheața care mă fascinează, dar nu se pot decide care va fi timpul pentru a înapoia ceea ce am furat. Fur o clipă, fur o iluzie sau o nălucă cu care să pot defila în nopțile reci, solitare. Fur o imagine pe care să o pot atașa unui album de regrete? Asta nu mai știu. Nu știu dacă va avea rol de capitol, episod sau scenă fugitivă, știu doar ce nuanțe va avea fiorul, va fi albastru, liniștit și învolburat, ca liniștea oceanului după erupția unui vulcan îndepărtat și uitat de hărțile geografice. Albastru pur, aproape confundat cu albul mut sau cu regalul glaciar. Albastrul meu are tonuri de viață, de zâmbet, de lumină, dar are o față ascunsă, o față ilizibilă, nu poate fi citită oricât de mult aș căuta rândurile firelor ce țes materialul. Caut și nu găsesc traducerea, dar nu mă opresc, caut în nuanțele profunde și sper să găsesc ceva, dar dacă totul este doar un vid fără formă, mă voi întoarce din punctul în care am hotărât să dau această culoare noului voal. Voalul meu este pătat deja, uzat, dar încă îmi oferă o partitură goală pentru notele dorite acum, nu atunci, nu mâine. 
Albastru precum dilema, tainele iau un astfel de chip. Te scufunzi, te prinde, te duce și te rătăcești, dar nu cere detalii, nu vrea să-ți știe povestea, vrea doar să scrie un nou rând și să ți-l lase temă. Tema mea e similară, vrea să-mi ascund scenariul și fantasmele și să ofer o șansă acidului jucăuș din adâncimile albastre. Am propria mea culoare pentru stilou, iar penița nu trebuie pregătită, doar eliberată, pentru a vedea ce formă oferă cerneala noii mele șanse. O șansă de a redefini nuanțele, o șansă de a recâștiga pânza propriului vid. 
Dacă înainte visele erau dominate de întunericul prea ascuns, acum sunt pierdute în ceață, într-o ceață fără contur, doar cu pete și sunet. Înainte era tăcere, o tăcere întreruptă doar de propria muțenie sau de un suspin rătăcit, slăbiciune. Acum este sunet, acum este clinchet de clopoțel, ca un râset fugar și vinovat pentru că îndrăznește să se facă auzit ca un ecou în adâncimile bântuite de liniștea abruptă. Vinovat că există, vinovat că amăgește sau vinovat că fuge? 

Albastrul acid al unei dimineți episodice, roua care îmi alunecă pe buze odată cu un nou răsărit, poate acum apusul nu va fi întârziat, ci va veni pentru a completa un cerc, nu pentru a încheia un ciclu. 

Albastrul meu acid cu note de primăvară și nuanțe de gheață topită. 

Albastrul meu acid rătăcit printre întrebări. 

Albastrul meu acid pierdut printre râsete, dar refugiat aici, în noile pagini ale capitolului.

Albastrul meu acid care încălzește ce a răcit cândva o iarnă mult prea lungă.

Albastrul care mă va pierde sau mă va prinde din urmă. 

Acid, albastru, albastru acid. Pișcă, dar nu doare. 

Gol

„E gol și aerul este prea vechi, prea aglomerat. Bântuie câteva particule rămase în urma plecării, particule de praf care se ridică dacă îndrăznesc să deschid geamul și nu mă lasă să aerisesc spațiul. Praful și aroma de povești uitate și pierdute mă îneacă, are un iz înecăcios de dulce și de putrezit, dar mucegaiul de pe podea a fost curățat chiar înainte să plec, așadar nu înțeleg ce rost are să mă întorc. De ce revin aici? De ce revin să observ golul și să devin una cu el când mă poate persecuta fără să vin direct aici? E suficient să adorm și nu mă lasă în pace, mă invadează în singurele clipe în care aș putea să sper să regăsesc ceva din mine pe un alt tărâm unde poveștile și zânele sunt parte din scenariu. Golul din care lipsește pustiul, jocul care nu are reguli și tabla de șah fără rege și regină, asta redefinește haosul din camera în care mă reîntorc. Pare să nu fie nimic aici, dar știu unde a fost așezată fiecare piesă și nu pot să privesc de două ori același colț fără să vizualizez trecător existența întreruptă de ceea ce s-a aflat odată acolo. Praful, praful ăsta care se ridică nu mă lasă să respir, îmi blochează gândurile cu sens și mă aduce într-o lume vagă, unde nu am toate simțurile active, ci doar imagini, un întreg film mut într-un plan al nuanțelor, fără contur, umbre sau lumini, întuneric ce întrerupe uneori derularea lor, dar nu mă lasă blocată în beznă.”

Vede doar golul, dar nu înțelege răcoarea din cameră și nu a intrat acolo când a deschid fereastra. Nu înțelege că ea este frigul, ea este umbra ce bântuie propriile nopți și îi fură somnul, nu e martora nopților în care fuge și îngheață ceea ce atinge, căci asta a rămas în urma plecării - revoltă mută și tăioasă ca vijelia din decembrie. A ajuns să bântuie unde era cândva prezentă ca o rază proaspătă a dimineții, a ajuns să distrugă unde țesea amintiri frumoase și a ajuns să râdă când regretele dispar, când nu-i mai rămâne nimic și poate să urmărească drumul lor trist, la fel de trist pe cât e al său. Râde de amarul pe care îl simte pe buze, râde de pustiul pe care îl resimte în cameră, râde de lacrimile ce-i înjunghiau ochii și mândria cândva, râde de prostia de odinioară și de nălucile care păzeau propria închisoare. Gratiile ei erau precum un voal, avea impresia că putea trece prin ele, dar erau un labirint material, o înșelau și deveneau dulci curve ale libertății de a simți și de a zbura fără plasă. Nu o preocupau, nu le vedea, vedea doar lupta și idealul situației, vedea doar povești unde era un singur capitol pe final, iar cerneala avea nuanțele deschise ale emoției înșelătoare. Emoția era oglindă pentru calitate, nu observa, nu vedea, deși avea în față aceeași reflexie. Sentimentele se vindeau dorinței de a visa frumos, dar ea a murit, căci realul nu făcea parte din ecuația nălucilor. 

Acum e totul rece și ochii ei, cândva nuanța caramelului, s-au schimbat. Căldura lor a adormit și sunt la fel de solitari precum un suflet rătăcit. Caramelul a înghețat, culoarea lui a rămas, dar dulceața a dispărut, are tonalitățile ascuțite și lipsite de viață ale albastrului, simți cum tresar doar la ecourile albe ale alienării. Spiritul a murit sau a adormit, dar avertismentul privirii ei este mai periculos decât intensitatea cu care a crezut demult că finalul va fi altul. Nu s-a pierdut nimic, doar s-a transformat, a luat foc ceea ce era slab și cenușa a luat forma puterii, Condorul de munte este la fel de puternic, iar vitalitatea lui s-a conservat în lupta pentru supraviețuire, dușman fiindu-i chiar cel ce ar trebui să-i admire zborul și libertatea de a alege, omul. Precum condorul, ea își conservă resursele și revine sau dispare pentru totdeauna din calea celor pe care alege să nu îi mai primească în propria poveste. Poate chiar există zâne și în povestea ce urmează... 

„Mi-e imposibil să respir în camera asta, este goală, dar amintirile sunt înghețate, la fel ca timpul acesta blocat chiar aici. O cafea, o țigară și un râs isteric - unde m-am pierdut? Când am devenit o crăiasă a iernii? Când a uitat pielea mea mângâierea dulce a unui zâmbet sincer? Când a devenit caramelul meu o altă pată de albastru glaciar? Râd isteric, râd amar, râd cu ecou și ecoul mă pierde pe mine până când ajung doar o entitate mută. Nu-mi aud bătăile inimii într-o armonie caldă, aud doar bătăile constante ale existenței fără ancoră.”

Gol, rece și tăcut, așa este adâncul căprui al ochilor ei. Tăcută este camera, mută este durerea și grăbită este lumea ce merge mai departe și se află de partea cealaltă a ferestrei. Nu are nevoie să meargă mai departe, căci drumul ei a fost mereu același, doar s-a oprit pentru o clipă, a revăzut camera goală și caută un licăr de viață în locul în care a murit copila și s-a trezit femeia. Momentan, doar praful și spațiul gol stau mărturie a ceva ce a existat cândva în acea încăpere. Umbră a cuiva care doar visa demult la ceea ce va trăi, acum acționează, aduce visul în planul real al prezentului, ziua de mâine e o binecuvântare și un blestem, dar există și promite. Gheața se topește și ea, recele nu poate exista fără cald, deci golul îi va umple viața la un moment dat, certitudine sau pariu? 

„Mă înțeapă ochii, dar nu plâng, râd, și nu are un gust amar. Mă voi salva.”

Pasăre Spin

Drumul nu are o destinaţie clară pentru mine, doar îl urmeaz şi aleg popasurile. Nu e nimic sigur, dar mă opresc şi caut să mă odihnesc, alerg prea mult, caut cu nerăbdare destinaţia şi nu reuşesc să o văd. Busola mea e stricată sau filmul în care joc e doar o regie în care am opţiunea de a alege jocul de scenă? Pot alege popasul la care mă opresc acum şi în timp ce prinde contur peisajul pe care îl întâlnesc aici ma gândesc că este familiar, am mai fost aici cândva, temerile mele au revăzut cadrul de care voiam să fug, dar nu am scăpat şi acum mă aflu aici. Cumva, trebuie să aştept în staţia asta până când voi putea desena în culori griul ce mă bântuie. Am pensula. Am pânza. Am culorile. Când încep să desenez? Am timp? Drumul este lung şi nu pot prelungi momentul de stagnare, dar trebuie să-i dau o nuanţă înainte de a continua. Pânza va purta semnătura mea, dar culorile sunt cele pe care mi le-a lăsat el şi altele pe care timpul mi le-a oferit cadou după fiecare popas la care m-am oprit. Tot ceea ce posed este ceea ce-am furat, iar ceea ce le-am lăsat lor în călătoria mea a fost un dar. Ei m-au furat, eu le-am dăruit, iar apoi nu am mai avut resurse pentru a merge mai departe şi am căutat să fur momentele cu ei, am văzut ce urme au lăsat şi clipa a devenit amintire. Am luat cu mine greşeli, amintiri, clipe şi lecţii, căci mi-a furat fiecare dintre ei un vis şi eu le-am permis să o facă, a fost un dar pentru ceea ce vedeam bun, a fost un dar pentru oamenii din spatele aparenţelor, dar am învăţat: aparenţele chiar trădează şi deşertul este acolo, ascuns în spatele unui zâmbet, în spatele unor cuvinte mult prea mari.  

E blocată, e blocată într-un loc şi vrea să fugă, vrea continuitate, dar nu poate zbura. Aripile au obosit, e ca şi cum întregul zbor le-a frânt şi acum poartă asupra lor greutatea drumului parcurs. A pierdut direcţia, nimic nu pare să ducă către locul indicat pentru aterizare. A căzut şi nu ştie unde este, părea un drum sigur înainte, sau cel puţin, părea să fie un refugiu cald pentru clipele de odihnă. Aripile sunt rănite, sângerează. Ca o pasăre ce nu a fost nicicând, fără cutremurări şi fără regrete, ea a zburat şi a fost atrasă de acel loc, şi-a făcut cuibul între spini acoperiţi de dorinţă şi linişte. Cuibul ei a devenit apoi o cetate de durere, fără ferestre şi cu uşi închise, deoarece nu ar fi dorit să plece, oricât de rău îi erau afectate aripile de spinii ce le răneau. Nu resimţea greutatea refugiului, dar presimţea, căci este o pasăre ce respira visul celui ce ea credea că piere dacă îl va lăsa singur. În lumea drumurilor abrupte şi înălţimilor mult prea mari uneori, credea că acolo va putea rămâne, căci este o fiinţă ce va cânta doar o dată şi îşi va spune povestea pentru o viaţă întreagă, dacă va găsi refugiul unde va fi lăsată să aleagă. Acum, timpul doar trecea, iar zidurile cetăţii ei deveneau vizibile, teama de a zbura în lumea largă pălea în cadrul cuibului de spini. Zburătoarea a ales să rămână, dar copacul avea spini ce nimicesc şi oricât de mult îşi dorea să-i cânte, să-i spună povestea ei şi să se arunce în spinul cel mai lung ce i-ar fi intrat în suflet- şi ascuţit fiind, ar fi rănit-o profund-, eterna-i vrajă nu putea să dăinuie lângă sufletul ce-i fura trilurile şi a alungat-o din propria-i poveste. E blocată la ieşirea din cetate, dar cu aripile doborâte, aşteaptă să se vindece uşor, uşor, iar timpu-i pare duşman, la fel şi amintirile. Vrea să fugă, a fugit deja din capcană, dar fuga de rănile ce-au ţintuit-o va lua mai mult timp, drumul va fi mai lung, până când, într-o zi, va găsi fereastra şi va vedea cum dincolo de ea o aşteaptă înălţimile albastre. Este o pasăre spin, legendara fiinţă ce îşi găsea ultimul cântec în copacul cu spini pe care îl va alege şi trilul ei ar fi purtat povestea plină de dor, mister şi suferinţă până când ar fi găsit în final căminul dureros unde ar fi aşteptat-o sfârşitul ei, dar şi iubirea ce-i merita sacrificiul. Este o pasăre spin, dar cu alte alegeri, caută acelaşi drum, dar nu pentru a-şi cânta durerea, ci pentru a găsi liniştea şi sfârşitul zbuciumului căutărilor, pentru a reuşi să valorizeze fiecare sacrificiu, fiecare cicatrice, doar în aşteptarea acelei clipe de linişte. Drumul e lung, popasurile sunt locuri unde îşi va odhini aripile şi unde va scrie în continuare o poveste întreagă, dar va ajunge acolo cândva şi va fi meritat fiecare rând scris cu lacrimi sau cu zâmbetul pe buze. 

Poveste scrisă de ea, poveste pentru mai târziu. Alege rândurile pe care le va păstra şi învaţă să rescrie ceea ce a fost greşit. Totul este o alegere, iar ea vrea să revadă în timp paginile şi să nu regrete nimic, deoarece pierderea a fost un dar la fiecare pas, iar cicatricile devin marturii ale puterii de a oferi, putere ce o urmăreşte de când îşi aminteşte să fi luat contact cu lumea întreagă, o binecuvântare şi un blestem, ce-i mai frumos şi totuşi, ce-i mai rău pentru ea. Vrea să îşi scrie singură povestea şi prin atenţia acordată fiecărei clipe, urmăreşte echilibrul dintre alineat şi paragraf. Îi este teamă, mai ia o pauză şi scrie, dar singurul drum este doar cel din faţa ei. Trecutul a fost, prezentul e tot ce are, iar necunoscutul nu îl cunoaşte şi are şansa de a alege ceea ce va dori să găsească acolo prin frumuseţea pe care o caută în imperfecţiune. Idealism într-o lume fără vise, dar lumină în cel mai întunecat abis. 

Zbor mereu, mă pot opri, dar zbor. Pot cădea şi aştept să mă ridic, dar mereu pornesc pe acelaşi drum şi mă îndrept spre fiecare înalt al cerului pe care îl găsesc în faţa mea, zbor cât pot de sus şi chiar dacă este periculos, am răbdare, am răbdare mereu să mă ridic, dar cât de greu este! Zbor mereu pentru că nu pot rămâne într-un loc, abia am învăţat să prind rădăcini, dar undeori obosesc, vreau să pot ateriza şi să plec din nou fără să-mi simt aripile grele. Caut, voi mai căuta, vreau doar să găsesc şi să pot zbura apoi doar pentru a mă întoarce înapoi, dar nu singură. 

Zboară, Pasăre Spin! 

Marile iubiri, marile tăceri

Un pendul fără cronologic,

un vers fără poetic,

un trecut fără nostalgic

şi un anonim fără idilic,

toate-s începuturi ale aceluiaşi sfârşit

de care mulţi rataţi s-au ivit.

Rataţi care au trăit,

care au iubit,

care au murit

şi-n final s-au trezit

singuri, într-un cavou rece,

unde amintirea îi bântuie şi nu mai vrea să plece. 

Amintirea precum o tortură,

viitorul precum o himeră,

otrava precum o mixtură

ce calmează efectul de arsură,

iar arsura macină carnea

din care iese fumul a ceea ce a fost odată iubirea.

Iubirea fumegândă,

durerea imundă,

respiraţia-i tremurândă

din amintirea ce m-afundă

şi mă goneşte

în locul unde cândva îmi spunea că mă doreşte. 

Dorinţa îmbăta simţurile,

pasiunea fura minţile,

şoapta trăda trăirile,

iar ochii minţeau începuturile

cunoscute de oamenii de rând

ce nu au apucat să-i vadă iubind.

Dar îi văd mereu murind. 

Harta nimănui

Vezi cenușa? Atât rămâne.
Vezi umbra? Doar ea mai umblă, ca un suflet rătăcit.
Vezi ceasul? Timpul trece, dar al ei e rătăcit.
Vezi fumul? Tocmai a stins țigara, următoarea o va prinde scriind un alt vers, un alt rând, va desena un alt personaj și va inventa o continuare, căci nu-i plac începuturile fără sens.
Vezi pericolul? Nu sunetul aduce înțelegerea, tăcerea aduce avertismentul.

Simți ciobul cum îți sfâșie vălul? Materialul sângereză, dar nu e degradat. Coase-l, fă-i un tiv, găsește acul potrivit și apasă mai tare ca să capete amintirea durerii, să o aibă întipărită precum cicatricile timpurii. Accentuează mișcarea, pune presiune pe ac, singurul  mod de a reface materialul este să fie vizibilă mereu această modificare, să se vadă modelul diferit, să fie oglinda imposibilului, să devină de nesuportat. Doar așa obții metamorfoza întregii creații. Plusează, ca să nu lași uitarea să șteargă amintirea vreunui rând, fiecare picătură de otravă, gustul metalic al sângelui, să nu rămână doar cicatrici, colecționează-le, exploatează-le sensul- țesătoarea propriei esențe pe tabla de șah a rațiunii, nu în capcana trăirii amăgitoare pentru o secundă. Acea secunda înțeapă mai rău decât acul și vei rămâne doar cu o rană adâncă ce te va răscoli, dar nu te va aduce mai aproape de tine, liniștea nu va mai fi posibilă în haos.
Mutilarea vălului nu e un rău necesar, e însăși necesitatea pentru autorealizarea țesătoarei, pentru regăsirea drumului. Merge pe țurțuri de gheață, pe cioburi de inocență, printre stânci abrupte, în ținuturi reci și dimensiuni uitate. Nu e suficientă rezistența, nici măcar acceptarea, ci îmbrățișarea frigului revelator, e la fel de profund precum singurătatea și la fel de loial precum trădarea continuă. Precum oglinda Crăiesei ce trebuia reanimată din cioburile pierdute prin castelul înghețat, vălul țesătoarei trebuie regăsit. Pe teritoriul sufletelor solitare, va căuta frumusețea propriului întuneric. E Necunoscut, dar nu trebuie refuzat. Poate va găsi la final și drumul înapoi. Stai, de ce drumul vechi? Nu, va veni timpul unor căi neexplorate.

Fumul de țigară îi joacă în fața ochilor, dansul neantului. Atât de efemer, ține doar câteva acorduri. Te ademenește cu un Sol, te minte cu o terță, te confundă cu o jumătate de notă și nu îți recunoaște rolul de notă întreagă. Se asigură că la final vei dori un bis, dar uită că eticheta de final, chiar el a adus-o. E un pian cu multe clape, dar crede ca numărul corzilor tale este irelevant, uită că și tu dai naștere sunetului și poți aduce mirajul muzicii înainte ca el să poată aduce partiturile. Tu îl minți cu un semiton elegant sau îl seduci cu un ton ce maschează adevărata rezonanță a emoției, căci ești nesigură dacă mai vrei un bis. Îi limitezi auzul, îl duci unde vrei tu, sau așa crezi. Pe fundalul corzilor, clapele pianului trădează și mint simțul, profită de realitatea armoniei tale pentru a o substitui cu propria iluzie, iar sunetul tău se va confunda. Fugi! Fugi și caută sunetul care să nu amăgească propria-ți muzică!

Așa că fug, uit, îngheț sufletul, răcesc emoția și reconstruiesc esența.

Caut acordurile calde, caut un ton absent și o gamă completă, nu accept frânturi de miraj.

Griul meu colorat

Vreau o definiție pentru negru și o traducere a albului. Tabla mea de șah nu are instrucțiunile în pachetul pe care l-am primit și nu am cum să-l trimit retur. Pionul meu nu știe ce mutare să facă, iar jucătorul fumează țigara în liniște, analizează strategic mutarea viitoare, pionul fiind doar atât, un alt pas către victorie. În lupta dintre alb și negru, pionul meu e un ratat gri. E mic și nesemnificativ în comparație cu Regele și Regina. Acum este plasat la granița dintre piesele negre și cele albe.

Alb. Un văl țesut doar cu fir de amintiri, e un fir subțire, dar rezistent. În zona albă pionul se simte prins, prizonier al memoriei, reactualizarea vine cu un preț. Identitatea pionului pare la fel de greu de descifrat precum perdeaua de fum a jucătorului. Buletinul nu o dă de gol, iar opiniile celor din jur sunt irelevante. Pionul se învârte în cerc căutând toate capitolele cu semnificație, dar nu ajunge într-un punct inițial, nu există un debut al sfârșitului declarat nicăieri. Multe uși sunt închise, nu vreau să le deschid, căci Necunoscutul nu este un loc străin, este doar o amintire ștearsă prin anestezierea propriilor simțuri. Poți să dresezi emoția, poți învăța iubirea și poți îmblânzi ura, totul este posibil dacă ai creuzetul potrivit. Tabla de șah este creuzetul pionului, are un rol de catharsis al strategiilor jucătorului. Jucătorul mizează pe ceva ce nu poate controla, deoarece s-a dovedit că ceea ce vrea să controleze ia ușor forma unei trădări a realului. Când ai impresia că ceea ce cunoști este o ancoră sigură, imprevizibilul îți va lua fața și se va dovedi un port în care poți debarca liniștit. 

Pionul înaintează. Este în șah.

Purgatoriul Pionului. Nu se poate mișca,oricât și-ar dori. Poate scăpa de amintirile albe și înșelătoare precum întinsul alb, dar înaintarea este dureroasă. Nu aparține niciunei lumi, este doar Griul amărât și nehotărât, până de curând. Pe tabla de șah rolurile sunt împărțite și toate piesele continuă jocul, dar pionul staționează pe o perioadă nedefinită. Pare a avea rolul nimicului, nu poate fi de partea nimănui și barierele lui au nuanțe diferite. Într-o nebunie de culori, două tipare se regăsesc și se împletesc într-un dans al respingerii, nu vor să rupă lanțul înșelător, dar nici nu se opresc. Se duelează iubindu-se, deși ura este miza caștigătoare. Pionul este fantasma acestei mize. Amărâtul de pion întărește confruntarea diadei. Nicio entitate nu realizează că el nu știe nimic, nu știe ce drum să aleagă, este respins de ambele lumi și este la fel de dorit de esența fiecăreia. Purgatoriul îl blochează, iar duelul se rezumă la tabla de șah a Jucătorului. El alege să urmărească, deși deține cheia, știe care este rezultatul și cine va învinge, dar manipulează piesele astfel încât confruntarea să ducă la metamorfoza Griului. Alb și Negru. Unul oferă un miraj liniștit și luminos, dar țesătura întoarsă pe dos nu are doar această nuanță, ci este un conglomerat de povești mai frumoase sau mai urâte. Amăgește și tămăduiește prin plasarea pionului într-un timp sigur, într-o clipă a previzibilului, unde urâtul și frumosul sunt deja cunoscute și ai libertatea cunoașterii realului în discuție. Nimic nu poate avea consecințe devastatoare, cunoști destinația și știi cum să ocolești barierele drumului. Țara Minunilor pare un loc de cotitură, în comparație cu dimensiunea limpede a ceea ce a fost deja și este țesut cu fir alb de fum. Minusul acestei promisiuni este regresul. Pionul va alege un start de unde a plecat odată și punctul unde a ajuns acum va ajunge doar o verigă a unui cerc vicios, sfârșitul etapei nu va exista, se va repeta mereu. Stagnarea nu este un angajament sigur al Jucătorului că Pionul va câștiga, doar va avea siguranța unei căi lipsite de provocări și risc, Necunoscutul va rămâne metafora pericolului de a trăi. Da, aici este bine și cald, dar căldura unei amintiri nu este ceva tangibil, amăgirea ține loc de fior și vindecarea ia chipul somnului inconștient în care visul devine viață. Dar visul nu este viață, ci viața îi dă naștere și îl țese după sufletul Jucătorului. Ceea ce a fost odată visul Pionului acum ia forma fumului de țigară, iar din esența lui a rămas scrumul gri întunecat, precum o pată pe țesătura albă a trăirilor. Nu există Albul perfect, nu există loc pentru Pionul meu acolo, poate doar un refugiu timpuriu. Negrul promite Necunoscutul în altă formă, atrage piesa precum noaptea atrage lumina Lunii să se reverse în nebunia din întuneric. Nu este un port sigur, nu există garanția unui naufragiu fără victime și nici vânturi liniștite pentru a naviga departe de tot ceea ce cunoaște Pionul. Este un miraj al dorinței, o iluzie. Pericolul este premeditat, dar are iz de viață. Viață, nu amăgire a siguranței. Realul este negru, capătă valențele prezentului viitor, dar este nescris și oferă posibilități de a fura startul și de a fugi de repetitivitatea comfortabilă a zonei de refugiu. Jucătorul nu garantează permanența succesului strategiilor viitoare, dar oferă șansa de a le căuta și de a trăi pentru a le găsi. Cât de profundă va fi căutarea? Cât de dureros poate fi? Poate dacă le trăiește, pionul le va găsi și va alege să le dăruiască Albului ca material de țesut continuarea vălului.

Pionul nu mai este în șah. Poate continua jocul.

Negru. Un joc de cărți, Sabotor. Pionul nu are un drum neted, trebuie să îl construiască și să îi adauge orice piesă la structură, poduri, căi blocate, lacăt fără cheie și sabotori care să-i distrugă progresul. Instinctul este singurul aliat, căci întunericul este nesigur și înșelător, nu îți oferă succesul și victoria facil, miza este însăși viața celui ghidat. Permite să te uiți înapoi, dar te taxează că ai făcut-o și prețun nu este ușor de plătit, are gustul ruginei. Pentru simplul fapt de a renunța la luptă fără încercare, pentru tentativa de a te amăgi și de a te plasa în propriul Purgatoriu, Negrul îți redă senzația de fugă din realitatea prezentă și îți oferă o aromă a eșecului, a regresului. Moneda are două fețe, iar cealaltă față a eșecului este zugrăvită de tăria oțelului, este promisiunea puterii asupra propriei existențe. Nu va deține nimeni controlul, dar șansa de a alege să trăiești va fi ghidată de liberul arbitru și Imprevizibilul va deveni acea ancoră de care are nevoie Jucătorul pentru a-i oferi Pionului victoria.

Griul sărac al Pionului este în neutralitate, dar nu alege Purgatoriul. Metamorfoza este un proces rapid odată ce hotărârea este luată: Jucătorul vede cum este colorat griul în nuanțe tari.

Noapte

Greutatea noptii ma apasa din ce in ce mai mult, ma sufoca nemilos,

Respiratia parca mi se taie, ma ineaca intunericul cel gros.

Taisul gerului ma sfasie precum lupul isi sfasie prada abia prinsa.

Viata mea se scurge-n noapte, rapid, ca o lumanare cand e stinsa.

O, dulce lumina a zilei mult prea scurta, imi lipsesti!

Eterna noapte se intinde si dincolo de granitele-i sumbre.

Vrea sa umple neincetat lumea cu negrele-i umbre,

Sa alunge in pamant dulcile si caldele vaze ceresti.

Dar eu nu sunt decat o umbra,

Si oricat de mult mi-as dori,

Nici floarea, nici soarele sau vantul,

Nu fac sa planga ingerii.